ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8412/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin Ordinul nr. 2323/2001 emis de

Ministerul Justiției a fost imputată suma de 36.782.554 lei contestatoarei G.V.,

judecată la Tribunalul Prahova, reprezentând sumă nedatorată, încasată

necuvenit pe perioada decembrie 2000-31 august 2001.

Contestatoarea a solicitat ca

instanța să-i constate dreptul de a beneficia de o indemnizație de creștere a

copilului în cuantum de 85% din indemnizația de încadrare corespunzătoare

funcției deținute, majorată conform O.U.G. nr. 83/2000 și să oblige pârâții

Tribunalul Prahova și Ministerul Justiției să-i plătească diferența dintre

indemnizația de maternitate cuvenită și cea efectiv încasată pe perioada

septembrie 2001–ianuarie 2002.

Prin sentința civilă nr. 2184/2002

Tribunalul Brașov a admis contestația și a constatat dreptul reclamantei de a

beneficia de o indemnizație de creștere a copilului de 85% din indemnizația de

încadrare corespunzătoare funcției deținute, majorată conform O.U.G. nr. 83/2000

și a obligat Ministerul Justiției să-i plătească suma de 19.953.411 lei,

reprezentând diferența dintre indemnizația de creștere a copilului cuvenită și

cea efectiv încasată pe perioada septembrie 2001-ianuarie 2002.

Prin aceeași sentință a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Prahova, și pe cale

de consecință, a fost respinsă acțiunea față de această pârâtă.

Instanța a reținut, în esență, că

incidente în cauză sunt dispozițiile O.G. nr. 83/2000, ordonanță care nu face

distincție între magistrații ce sunt în exercițiul funcției și cei aflați în

concediu de maternitate.

Pe de altă parte s-a mai reținut că,

atâta vreme cât un magistrat nu este suspendat din funcție, el este îndreptățit

să fie remunerat conform funcției deținute.

Prin decizia nr. 927/R din 3

decembrie 2002, Curtea de Apel Brașov a respins recursul declarat de Ministerul

Justiției, menținând hotărârea instanței de fond.

Recursul în anulare se întemeiază pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. vizând „încălcarea esențială a

legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”, care

constă în aceea că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21

alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 și din Legea nr. 120/1997.

Procurorul General invocă legislația

anterioară anului 1990 privind drepturile bănești ale femeilor pentru

îngrijirea copiilor, precum și norma din Decretul-lege nr. 31/1990 care

reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului,

perioadă în care mamei i se acordă o indemnizație de concediu egală cu 65% din

salariul de bază, plătit din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea

nr. 120/1997.

Se referă că, atât „indemnizația”

prevăzută de Decretul-lege nr. 31/1990, precum și cea din art. 2-3 ale Legii nr.

120/1997, reprezintă „indemnizații de asigurări sociale” în înțelesul art. 21

din H.C.M. nr. 880/1965, adică, pentru interpretarea unor texte de lege din

cele două acte normative ulterioare, din 1990 și respectiv 1997, se trimite la

o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani în urmă).

Se mai susține că aceste două legi

au reglementat „un nou drept cuvenit angajatelor în cadrul asigurărilor sociale

de stat, având caracterul unor norme speciale, care s-au întregit cu regulile

de drept comun în materia ajutoarelor materiale din asigurările sociale de

stat, respectiv cele din H.C.M. nr. 880/1965, așa cum a fost modificată prin Legea

nr. 49/1992”.

Deși Legea nr. 12/1997 a „adus unele

calificări privind baza de calcul a indemnizației, în sensul că s-a prevăzut că

reprezintă 85% din salariul de bază și celelalte venituri salariale, se

susține, în continuare că, ea și-a păstrat caracterul de lege specială...astfel

că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M.

nr. 880/1965 în vigoare până la 1 aprilie 2001”. Astfel, ar însemna că normele

dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează cu cele dintr-o hotărâre de

guvern, anterioară, din 1995, relevându-se totodată, repetat, că „art. 21 alin.

(7) din H.C.M. 880/1965 nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu

abrogarea integrală a acestui act normativ prin Legea nr. 19/2000, privind

sistemul public de pensii”.

În fine, se mai susține că

recalcularea indemnizației pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă

numai dacă Legea nr. 220/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau

alte acte normative speciale, cum ar fi O.G. nr. 83/2000, astfel că majorarea

acestor indemnizații, după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, odată cu

majorarea salariilor, nu are temei legal.

Recursul în anulare este nefondat.

Examinarea legii aplicabile cauzei

implică aspecte privind ierarhia actelor normative, principiul constituțional

al supremației Constituției și a legii, interpretarea raportului dintre lege și

alte acte normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală,

natura dispozițiilor legale de ocrotire a mamei și copilului, în raport cu

obiectul și scopul reglementării, dar și a unor aspecte privind raportul

juridic de muncă specific autorității judecătorești cu referire specială la titularul

dreptului de a institui răspunderea materială.

Dreptul la indemnizația specială

pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani este reglementat prin

legea nr. 120/1995, care prevede:

-„concediul plătit pentru îngrijirea

copilului se acordă la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și

lehuzie oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)”,

beneficiind...” de o indemnizație reprezentând 85% din salariul de bază și

celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare”.

Textul stabilește natura dreptului

și limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizației de 85% din „salariul de

bază și celelalte venituri salariale”, fără, însă, a da o altă definiție

salariului de bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.

Dispozițiile acestei legi nu conțin

norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de

aplicare, norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine

ministeriale.

Dar, așa cum se relevă și în

recursul în anulare, Legea nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965,

pentru a se putea conchide că ea completează acest act normativ și a considera,

cum eronat se susține, că indemnizația reglementată, ca un drept nou prin art. 2-3

din lege, este aceeași ca și cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965.

Or, dispoziția din art. 21 alin. (7)

din H.C.M. 880/1965 nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe

baza salariilor tarifare majorate”, în caz de incapacitate temporară de muncă.

Întreaga construcție din recursul în

anulare se casează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizației nu

este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 și nici în O.G. nr. 83/2000, iar,

pe de altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art.

21 alin. (7) al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte

considerente din motivare.

Evident că nu poate primi o asemenea

forță legală o hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza

și în executarea unei alte legi speciale.

De aceea, ea nu poate constitui un

criteriu de referință ori un mod de interpretare a noii legi, încadrându-se

principiul ierarhiei legislative și al supremației legii.

Nu poate fi primit argumentul

relativ la inadmisibilitatea corelării acestei indemnizații cu baza sa de

calcul, privită, în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de

îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.

Într-adevăr, reclamanta pe durata

acestui concediu nu-și pierde calitatea de „magistrat, personal al autorității

judecătorești”, care-i conferă drepturile specifice, între care și pe cel

stabilit prin art. 2-3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază” la care

se calculează indemnizația, fixat prin Legea nr. 80/1996, completată cu O.U.G. nr.

83/2000, care include atât salariul propriu-zis, cât și celelalte drepturi

(sporuri și indemnizații permanente).

Scopul și obiectul indemnizației

privesc îngrijirea copilului, deci, au ca finalitate interesul mamei și

ocrotirea interesului superior al copilului în vârstă de până la doi ani,

astfel că nu i se poate aplica mamei incidente o interpretare restrictivă

contrară scopului reglementării.

În timp ce personalul aflat în

exercițiul funcției, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază

sau a indemnizației lunare (care l-a înlocuit prin O.U.,G. nr. 83/2000) nici-o

normă specială nu interzicea aplicarea dispoziției legale de majorare și

personalului aflat în funcție, dar, care se află, temporar, în concediul

special pentru care are dreptul la o indemnizație calculată la salariul său de

bază, ceea ce ar fi și contrar principiului echității.

Așadar, salariatul, privind pe cei

prevăzuți în O.U.G. nr. 83/2000, aflat în concediu pentru îngrijirea copilului

beneficiază, ca și celălalt personal, de majorarea salariului de bază ori a

indemnizației lunare, iar, la acestea se recalculează indemnizația specială

cuvenită pe perioada concediului, considerente pentru care recursul în anulare

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 927/R din 3 decembrie 2002 a

Curții de Apel Brașov și a sentinței civile nr. 2184/C din 18 iunie 2002 a

Tribunalului Brașov, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 octombrie 2005.