ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5225/2005

Asupra recursului civil de față constată: Prin acțiunea înregistrată la 17 iunie 2003 reclamanții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta F.I., solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 103 din 6 august 1996 și evacuarea sa din spațiul închiriat motivat de faptul că nu mai locuiește în acesta din anul 2002 și l-a subînchiriat la doi studenți, invocând incidența art. 24 lit. b) și art. 27 din Legea nr. 114/1996. Prin sentința civilă nr. 8548 din 16 octombrie 2003 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere, mai sus, și evacuarea pârâtei din apartamentul nr. 20 situat în Timișoara, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

În motivarea sentinței s-a reținut că din anul 1996 pârâta a subînchiriat apartamentul la mai multe persoane, fapt dovedit cu proba testimonială administrată, deși, conform art. 14 din contract, avea dreptul să subînchirieze doar parte din acesta, în situațiile și condițiile prevăzute de art. 17 din Legea nr. 5/1973, caz în care în condițiile art. 24 lit. b) pct. 4 din Legea nr. 114/1996, se impune admiterea cererii deduse judecății. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta. În motivarea apelului pârâta a arătat că a încheiat contract de închiriere pentru apartamentul în litigiu din anul 1986 iar la data de 19 septembrie 1991, sub nr. 30383, contract de vânzare-cumpărare, contract care, conform relațiilor transmise de reclamanți, a fost anulat în anul 1996, printr-o hotărâre judecătorească, care nu i-a fost comunicată până în prezent.

Susține pârâta că din anul 1986 a locuit efectiv în apartament dar că, datorită programului de lucru și îndeplinirii unor obligații de întreținere față de părinții săi ajungea acasă, de regulă, la ore târzii. Mai mult, pârâta arată că în vara anului 2003 a fost internată în spital, unde a fost supusă unei intervenții chirurgicale iar în perioada de refacere, fiind imobilizată la pat, a fost nevoită să apeleze la ajutorul rudelor sale, acestea fiind motivele pentru care o perioadă de timp nu a locuit efectiv în apartament. Prin decizia civilă nr. 286 din 20 februarie 2004 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat, în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea. Prin aceeași decizie intimații-reclamanți au fost obligați să plătească apelantei 5.097.000 lei cheltuieli de judecată din apel.

În motivarea deciziei instanța de apel a reținut că pârâta a depus la judecata în primă instanță o cerere pentru amânarea judecății motivat de faptul că din data de 11 septembrie 2003 a fost internată în spital, iar în apel dovada că în perioada 11–26 septembrie 2003 a fost internată pentru a fi supusă unei intervenții chirurgicale. Față de actele medicale menționate, instanța de apel reține că rezultă fără putință de tăgadă că „reclamanții nu au administrat probe din care să reiasă, părăsirea definitivă a imobilului de către locatară” caz în care, în mod greșit, judecătoria a reținut incidența art. 24 lit. b) și art. 25 din Legea nr. 114/1996. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., susținând, în esență, că soluția atacată se întemeiată pe o greșeală gravă de fapt și a fost dată cu violarea legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții arată că prin probatoriile administrate la judecata în primă instanță, au dovedit că pârâta nu mai locuiește în apartamentul în litigiu din anul 1996, că dreptul la apărare al pârâtei a fost respectat, prima instanță acordând trei termene de judecată pentru a se prezenta în instanță, sens în care, în mod eronat instanța de apel fără a evoca probatoriile a dispus respingerea acțiunii. Totodată, reclamanții susțin că în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată. Analizând recursul, motivele încadrându-se în cele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să ceară explicații și are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Dacă instanțele sunt suverane în admiterea sau respingerea probatoriului administrat, odată admisă și administrată o probă, ele au obligația de a motiva de ce aceasta a fost înlăturată la pronunțarea soluției. Totodată, pentru a îndeplinii cerințele referitoare la motivare, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să cuprindă o cercetare completă a dovezilor administrate de părți, a mijloacelor invocate de acestea la care se adaugă cele pe care judecătorul își sprijină soluția.

Or, în speță, prin cererea dedusă judecății reclamanții au cerut rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei din apartamentul în litigiu, motivat de faptul că nu ar fi respectat clauza contractuală care îi interzicea subînchirierea (pct.14 contract), abandonând bunul închiriat din anul 1996, pe care l-ar fi subînchiriat altor persoane. Așa fiind, date fiind susținerile contradictorii ale părților cu privire la faptul locuirii efective de către pârâtă în spațiul închiriat, judecătorii aveau obligația de a stabili, în raport de probatoriile administrate de părți ori ordonate din oficiu de instanță, dacă se confirmă situația de fapt invocată prin cererea dedusă judecății.

Simpla împrejurare că pârâta a fost internată în spital în perioada 11- 26 septembrie 2003, singur argument reținut de instanța de apel în justificarea soluției adoptate, nu este de natură, prin ea însăși să conducă la o concluzie în sensul impus de dispoziția legală menționată, această împrejurare atestând doar lipsa motivată a pârâtei din locuință o anumită perioadă de timp. Totodată, în măsura în care înțelegea să respingă probatoriul administrat de reclamanți la judecata în primă instanță, instanța de apel avea obligația de a motiva acest aspect. Așa fiind, cum împrejurările de fapt ale speței nu au fost pe deplin stabilite, caz în care nu se poate verifica dacă legea a fost sau nu aplicată corect de către instanțele de fond, în baza art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul și a casa decizia instanței de apel, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării instanța de apel urmează a analiza sub formă de apărări și celelalte critici invocate de reclamanți prin recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 186 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 iunie 2005.