ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1275/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 173 din 6 noiembrie 2002,

Tribunalul Militar Teritorial a condamnat, printre alții, pe inculpatul B.E.G.

la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor

de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al

cărei permis a fost retras, anulat sau reținut în vederea anulării prevăzută de

art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., de instigare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută

de art. 25, raportat la art. 289 C. pen., de uz de fals prevăzută de art. 291,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de dare de mită prevăzută de art. 255

alin. (1) C. pen.

În baza art. 86

1

și art. 86

2

C.

pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de

5 ani.

S-a reținut că, la data de 5 ianuarie 1998, inculpatul

B.E.G., ca urmare a neacordării priorității de trecere unui piton, i-a fost

reținut permisul de conducere în vederea suspendării, pe timp limitat, a

dreptului de a conduce.

Pentru a evita desfacerea contractului de muncă,

inculpatul a dat unui subofițer de poliție suma de 50.000 lei, pentru a-i

elibera o dovadă înlocuitoare a permisului de conducere.

Deși știa că actul este fals, inculpatul a uzat de

această dovadă și a condus în continuare autovehicule pe drumuri publice.

Susținând că a fost condamnat pentru fapte pe care nu

le-a săvârșit, cu referire la darea de mită, respectiv pe care le-a săvârșit

fără vinovăție, cu referire la uzul de fals și conducerea de autovehicule pe

drumuri publice având permisul suspendat, inculpatul a declarat apel împotriva

hotărârii primei instanțe.

Curtea Militară de Apel, prin decizia penală nr. 111

din 5 decembrie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a

reținut că instanța de fond a stabilit corect starea de fapt, în baza probelor

administrate, a dat o corectă încadrare juridică a faptelor și a individualizat

just pedeapsa.

Nu poate fi primită critica privitoare la lipsa de

probe concludente, în raport de împrejurarea că acest inculpat recunoaște

săvârșirea fiecăreia dintre faptele pentru care a fost condamnat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

La termenul de judecată din 13 martie 2003,

inculpatul, prin apărător, a susținut că nu a știut că dovada eliberată de

lucrătorul de poliție este falsă și a solicitat achitarea pentru infracțiunile

de fals și uz de fals.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Examinând cauza în raport de criticile formulate, se

constată că instanța de fond a administrat probe, a evaluat probatoriul

administrat în cauză și a stabilit corect starea de fapt.

Instanța de control judiciar, soluționând apelul

declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând concordanța dintre

conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență vinovăția acestuia, și

soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii apelului, ca nefondat.

Ca atare, cum soluția adoptată este cea pe care

materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu sunt supuse

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

În recurs, se mai susține însă și săvârșirea fără

vinovăție a faptelor de fals și uz de fals, solicitând achitarea pentru acest

motiv.

Susținerile acestuia sunt însă infirmate de

propriile-i declarații. Pe de altă parte, calitatea sa de conducător auto,

coroborată cu faptul ridicării permisului de conducere în vederea suspendării

dreptului de a conduce autovehicule pe drumuri publice, pe timp limitat și

neformularea unei contestații împotriva procesului-verbal de săvârșire a

contravenției având ca efect legal suspendarea aplicării măsurii până la

soluționarea acesteia, precum și demersurile intrând sub incidența art. 255

alin. (1) C. pen., în scopul eliberării unei dovezi false de ridicare a

permisului, excluzând ipotetica lipsă a vinovăției invocată de către recurent.

Ca atare, hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., vizat de către

recurent.

Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de

casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul B.E.G.

împotriva deciziei nr. 111 din 5 decembrie 2002 a Curții Militare de Apel, ca

nefondat.

Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei

cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 martie 2003.