ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5894/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Popular al Raionului

I.V.S. București, prin sentința penală nr. 1238 din 17 iulie 1958, a condamnat

pe inculpatul R.O. la 3 ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de

deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2 și 5 din Legea nr.

284/1947, pe care a dispus să o execute cumulat cu aceea de 20 de ani muncă

silnică, aplicată prin sentința penală nr. 754 din 25 iulie 1950 a Tribunalului

Militar București.

În temeiul art. 14 din aceeași lege,

a dispus confiscarea a 480 monede din aur și 853 monede din argint, precum și

diferite bijuterii, menționate în inventarul aflat la dosar și care face parte

integrantă din dispozitivul hotărârii.

S-a reținut că, până la data de 24

iunie 1957 a deținut, contrar dispozițiilor legale, 480 monede din aur, monede

jubiliare din argint, 83 bucăți briliante, aur brut și diferite bijuterii.

Tribunalul Capitalei al R.P.R.,

Colegiul II, a respins recursul declarat de inculpat, prin decizia penală nr.

2489 din 24 septembrie 1958.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat în baza art. 409 și 410

alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., recurs în anulare împotriva celor două

hotărâri.

În motivarea acesteia s-a invocat

faptul că Legea nr. 284/1947 este neconstituțională, astfel că se impune

achitarea inculpatului, conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr.

284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice

formă, erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea legii, să predea

aceste valori B.N.R., contra plată în lei, la cursul oficial.

Nerespectarea acestor dispoziții era

considerată infracțiune și se pedepsea conform art. 14 din aceeași lege.

Aceste dispoziții erau însă în

contradicție atât cu Constituția României, în vigoare la data adoptării legii,

cât și cu D.U.D.O.

Astfel, prin art. 15 și 17 din

Constituția României din 1923, repusă în vigoare prin Decretele Regale nr.

1849/1944 privind drepturile românilor și nr. 1849/1944, se statua că „nici o

lege nu poate înființa confiscarea averilor” și că „proprietatea este garantată

și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de nulitate publică”.

De asemenea, potrivit art. 8 și 10

din Constituția din 1948, proprietatea particulară era recunoscută și garantată

de lege, cea agonisită prin muncă și economisire bucurându-se de o protecție

specială, iar exproprierile puteau fi făcute pentru cauză de nulitate publică

și cu dreaptă despăgubire.

Prin art. 12 din Constituția din

1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și

economiile provenite din muncă, asupra obiectelor casnice de uz personal cât și

dreptul la moștenire sunt ocrotite de lege”.

Așa fiind, se constată că normele de

drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetățeanul

român de proprietatea sa, încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit de

Constituția în vigoare atât la data incriminării obligației de cedare a

valorilor menționate, cât și de cea de la data condamnării inculpatului.

Față de caracterul imperativ al

dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evaluat în timp și de forța

juridică a principiului consfințit de D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948

prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., potrivit căreia „nimeni nu va fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”, Curtea constată că normele de drept

penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 sunt neconstituționale.

Respectiva lege, prin urmare, nu

putea produce efecte juridice, astfel că fapta pentru care inculpatul R.O. a

fost trimis în judecată, nefiind prevăzută de lege, se impune achitarea

acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b)

C. proc. pen. și înlăturarea măsurii confiscării speciale.

În raport de considerentele mai sus

arătate, Curtea va constata că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 410

alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., urmând a admite recursul în anulare, conform

art. 414

1

alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., casând ambele hotărâri criticate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., onorariul pentru apărătorul din oficiu se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței penale nr. 1238 din 17 iulie 1958 a Tribunalului

Popular al Raionului I.V.S. București și deciziei penale nr. 2489 din 24

septembrie 1958 a Tribunalului Capitalei, privind pe inculpatul R.O.

Casează în totalitate sentința și

decizia atacată și rejudecând în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită inculpatul pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 2 și 5 din Legea nr. 284/1947.

Înlătură măsura confiscării.

Onorariu avocat din oficiu în sumă

de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 noiembrie 2004.