ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4900/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

civile de față:

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată la data de 30 martie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București,

reclamanții V.P. și V.D. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, restituirea prețului de piață, stabilit conform standardelor

internaționale, al apartamentului nr. 10, situat în București, str. Spiru Haret,

sector 1.

Prin sentința civilă nr.

5171 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, având în vedere faptul că, potrivit raportului

de expertiză tehnică, valoarea imobilului depășește suma de 500.000 lei.

Prin decizia nr. 90 din

27 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis, la

rândul său, excepția necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, având în

vedere suma pretinsă de reclamanți prin acțiune și aplicabilitatea art. 18 din

Codul de procedură civilă.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul către Curtea de Apel

București.

Prin sentința nr. 28 din

26 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a stabilit competența materială de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând că reclamanții au

modificat ulterior cererea de chemare în judecată, solicitând, restituirea

prețului de piață al apartamentului la data de 28 noiembrie 2006, dar și

restituirea prețului actualizat, împrejurare ce face ca valoarea litigiului să

fie de peste 500.000 lei.

Fiind astfel sesizat cu

soluționarea litigiului, Tribunalul București, prin sentința nr. 1712 a Secției

a III a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A

admis în parte cererea formulată de

reclamanți și a obligat pârâtul să le plătească suma de 13.337,19 lei,

reprezentând prețul actualizat plătit de reclamanți conform contractului de

vânzare - cumpărare din 16 ianuarie 1997, precum și cheltuielile de judecată.

Tribunalul a constatat că

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, deoarece acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, iar cererea privind obligarea la plata prețului actualizat este

întemeiat pe art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat prin contractul

de vânzare cumpărare apartamentul nr. 10, situat în București, str. Spiru Haret,

cu prețul de 18.854,167 lei, achitat integral.

Prin decizia nr. 752/ R

din 28 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă, a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 16

ianuarie 1997 încheiat între SC H.N. SA, ca reprezentant al Primăriei

municipiului București și soții V.

În cauză, reclamanții nu

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001, ci în

cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din lege, deoarece, prin decizia menționată

s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, la încheierea contractului de

vânzare - cumpărare, nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin decizia nr. 632/ A

din 20 iunie 2011, Curtea de Apel București,

secția a IV a civilă, a respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă,

deoarece, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea

prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, se face de către

Ministerul

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nici referirile la

restituirea comisionului de 1% nu pot fi avute în vedere, cât timp textul de

lege menționat instituie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația

de a restitui întregul preț către persoanele al căror contract a fost anulat.

În cauză, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., având în vedere dispozițiile

speciale derogatorii de la dreptul comun cuprinse în Legea nr. 10/2001, iar

pârâtul fiind căzut în pretenții, față de prevederile art. 274 din C. proc. civ.,

este în culpă procesuală, situație în care în mod corect s-a reținut în sarcina

sa obligația de a plăti cheltuielile de judecată.

Susținerile reclamanților

referitoare la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi reținute, deoarece, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, s-a reținut reaua credință a cumpărătorilor

rezultând și din faptul că aceștia nu au făcut minime verificări cu privire la

situația juridică a imobilului. Prin decizia Curții Constituționale nr.

1351/10.12.2008, s-a arătat că acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a

imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere

foștilor chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință. Acordarea

despăgubirilor la valoarea actuală a imobilului este însă prevăzută de Legea

nr. 10/2001 doar pentru cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a mai constatat că

regulile de acordare a despăgubirilor sunt prevăzute de legea specială care

derogă, sub aspectul cuantumului acestora, de la dispozițiile Codului civil în

materie de evicțiune.

Reglementarea de către

legiuitor a cazurilor și condițiilor în care se acordă despăgubirile pentru

persoanele ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate nu

încalcă art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În

cauză, rambursarea unei valori mai mici decât valoarea de

piață se datorează faptului că, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat încălcarea legii de către

apelanți la dobândirea bunului, iar pentru astfel de situații, Legea nr.

10/2001 a limitat cuantumul despăgubirilor. Instituirea criteriului constând în

respectarea legii la încheierea contractului de vânzare - cumpărare pentru

acordarea despăgubirilor la valoarea de piață respectă exigențele art. 1 din

Protocolul nr. 1, fiind realizat un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele utilizate și

scopul urmărit.

Astfel, reclamanții au primit prețul reactualizat pe

care l-au plătit,

neputând invoca propria culpă rezultând din încălcarea legii la dobândirea

bunului pentru a obține o compensație la valoarea de piață.

Nu se poate susține că

aspectele reținute în decizia irevocabilă a Curții de Apel care a constatat

nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nu ar avea putere de lucru

judecat, întrucât acestea reprezintă împrejurări care au fost stabilite

irevocabil în cadrul litigiului finalizat prin constatarea nulității absolute a

contractului respectiv.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamanții

au invocat dispozițiile art. 304 pct.

9 din C. proc. civ. și au arătat că hotărârea este nelegală.

Astfel,

instanța de apela încălcat dispozițiile art. 1 din C.

civ., deoarece, Legea nr. 10/2001,

adoptată după pronunțarea sentinței de fond în Dosarul nr. 4143/2000 al Curții

de Apel București nu se poate aplica situațiilor juridice anterioare sau

pendinte pe rolul instanțelor.

Instanța

de apel a încălcat și dispozițiile art. 1201 din C.

civ., deoarece nu a existat identitate

de obiect și de părți, iar ceea

ce intră în

puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, nu și

considerentele.

Recurenții au mai arătat

că instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 50 și 51

din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data încheierii contractului de vânzare -

cumpărare erau în vigoare doar dispozițiile Legii nr. 112/1995 și H.G. nr.

20/1996, în baza cărora valabilitatea titlului de

preluare nu intra în

discuție.

Instanța de apel, însă, a

aplicat acte normative care nu existau la momentul încheierii contractului de

vânzare - cumpărare și la momentul constatării nulității actului.

Neexistând autoritate de

lucru judecat, instanțele investite cu judecarea cererii trebuiau să

stabilească dacă contractul declarat nul a fost încheiat cu respectarea

condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și a H.G. în vigoare la acel moment,

potrivit dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001. De altfel, acest text de

lege se referă la desființarea contractelor și nu la anularea contractelor de

vânzare - cumpărare.

Ministerul Finanțelor

Publice

a invocat, la

rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

A arătat că nu are

calitate procesuală pasivă,deoarece contractul de vânzare cumpărare produce

efecte doar între părțile contractante, iar răspunderea pentru evicțiune

trebuie stabilită în condițiile art. 1337, 1341 și urm. din C. civ.,

răspunderea aparținând Primăriei municipiului București.

Recurenta a mai arătat

că, nefiind parte la încheierea

contractului,

nu a încasat comisionul de 1% reținut potrivit art. 13

din Legea nr.

112/1995, motiv pentru care chematul în garanție SC A. SA trebuia obligat la

restituirea acestuia.

Pentru toate aceste

motive și având în vedere că nu a existat o culpă procesuală, Ministerul

Finanțelor Publice nu trebuia obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile

declarate în limita criticilor formulate, se constată că acestea sunt

nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanți,

aceștia

și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, iar prima instanță și cea de apel au acordat despăgubiri

în condițiile art. 50 alin. (2) și (3) din același act normativ.

Potrivit

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu respectarea

prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare, iar potrivit art.

50 alin. (2)

din același act normativ, cererile sau acțiunile în justiție

privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru.

Prin

urmare, pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând

prețul actualizat sau prețul de piață

al imobilului, este necesar a se stabili dacă contractul de vânzare cumpărare a

fost încheiat sau nu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

O asemenea analiză nu

poate fi tăcută din nou, într-o nouă acțiune, chiar dacă obiectul acesteia este

diferit, atunci când prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă

irevocabilă, s-a constatat deja că dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost

încălcate.

Prin urmare, decizia nr.

752/ R din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, prin care s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între Primăria

municipiului București și reclamanți nu poate fi ignorată, deoarece căpătând

puterea lucrului judecat, produce consecințe efectul pozitiv al puterii

lucrului judecat.

Recurenții pretind faptul

că față de ei nu funcționează autoritatea de lucru judecat, pentru că litigiul

finalizat prin hotărârea care a anulat contractul de vânzare cumpărare a avut

un alt obiect și s-a purtat între alte persoane, decât cele din prezentul

litigiu.

În realitate, însă, prin

criticile formulate, recurenții se referă la efectul negativ al puterii

lucrului judecat, care împiedică o nouă judecată în fond, inaplicabil în

prezenta cauză, ignorând cu desăvârșire efectul pozitiv, care nu presupune

condiția triplei identități, ci pe aceea a existenței unei probleme litigioasă

deja rezolvată de instanță și de care noua judecată nu poate face abstracție.

Cu privire la acest

aspect, trebuie subliniat faptul că instanța de apel nu a reținut că în cauză

operează excepția lucrului judecat, ci a făcut aplicarea efectului pozitiv al

acestuia, reținând că statuările cuprinse într-o hotărâre irevocabilă nu pot fi

contrazise printr-o nouă hotărâre judecătorească.

De aceea efectul pozitiv

al lucrului judecat nu vizează strict

mențiunile

din dispozitiv, ci și acele considerente care au dezlegat

problema de

drept pe care se sprijină soluția pronunțată.

Cât privește critica

referitoare la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din C.

civ., nici aceasta nu poate fi primită, deoarece Legea nr. 10/2001 a intrat în

vigoare anterior sesizării instanței cu cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare, iar drepturile cumpărătorului evins nu sunt

reglementate de dispozițiile dreptului comun, ci ale legii speciale care

cuprinde dispoziții în acest sens.

Nefondată este și critica

privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,

deoarece, așa cum s-a arătat, pentru a beneficia de despăgubiri reprezentând

prețul de piață al imobilului este necesar a se stabili dacă contractul de

vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Este evident că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil situației reclamanților, deoarece, prin

hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă irevocabilă, s-a

statuat că dispozițiile imperative ale Legii nr.

112/1995 nu au fost

respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare

a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat tară titlu. în plus, s-a

reținut că nu au fost respectate nici dispozițiile H.G. nr. 11/1997, pentru că

imobilul avea un regim juridic incert, în condițiile în care foștii proprietari

solicitaseră deja restituirea sa.

Recurenții

mai susțin că nu le sunt aplicabile dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001, pentru că

instanțele au dispus anularea contractului de vânzare cumpărare, iar nu

desființarea acestuia. Critica este total lipsită de suport legal și nu poate

fi primită, întrucât art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001

cuprinde în sfera noțiunii de contract desființat inclusiv contractul anulat

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârât,

calitatea

sa procesuală pasivă este conferită de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă obligația de

restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr.

112/1995.

Prin

urmare, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice în

raportul juridic dedus judecății este

o răspundere legală, iar nu contractuală, așa cum susține.

De aceea, nu sunt

aplicabile dispozițiile de drept comun privind evicțiunea, întrucât temeiul

juridic al pretențiilor se regăsește în dispozițiile legii speciale care

cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală.

Nici susținerile privind

greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, din moment

ce pârâtul este parte căzută în pretenții și trebuie să suporte cheltuielile de

judecată avansate de partea care a câștigat procesul.

Față de cele prezentate,

ambele recursuri se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1)

din C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții V.P. și V.D., și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, împotriva deciziei nr. 632/ A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.