ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul C.H. a chemat în judecată pe pârâții Comisia Națională de

Disciplină a Ordinului Arhitecților din România și D.C., solicitând instanței

ce se va pronunța anularea hotărârii din 30 octombrie 2009 emise de autoritatea

publică amintită anterior, cu consecința înlăturării sancțiunii care i-a fost

aplicată.

Prin cererea aflată

la dosar fond, reclamantul a renunțat la judecarea cauzei.

De asemenea, pârâtul D.C.

a formulat întâmpinare, în care a solicitat respingerea contestației și

obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr.

29/F-CONT din 03 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantului la

judecata cauzei și a obligat această parte la plata sumei de 1.209 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată ale pârâtului D.C.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, judecătorul fondului a reținut faptul că, la ultimul termen

din 03 februarie 2010, reclamantul a precizat că înțelege să renunțe la

judecata cauzei, întrucât sancțiunea aplicată a fost revocată.

Prima instanță a avut

în vedere la soluționarea litigiului prevederile art. 246 C. proc. civ., dar și

dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol în ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a promovat recurs în termen legal reclamantul C.H., care

consideră că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, în

dezvoltarea căii sale extraordinare de atac, recurentul apreciază că, în mod

nelegal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată față de intimatul D.C.,

fiind încălcat art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentarea

acestui punct de vedere, recurentul arată că obligarea la plata cheltuielilor

de judecată reprezintă, în principiu, consecința culpei procesuale reținută în

sarcina debitorului obligației respective.

În aceeași ordine de

idei, recurentul menționează faptul că, după înregistrarea cererii pe rolul

instanței de contencios administrativ, înaintea celui de al treilea termen de

judecată, pârâta Comisia Națională de Disciplinară a Ordinului Arhitecților din

România și-a revocat hotărârea de sancționare, motiv pentru care a înțeles să

renunțe la judecată.

În concepția

recurentului, el nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât

nu i se putea imputa nicio culpă procesuală în promovarea acțiunii. În schimb,

această culpă aparține Comisiei Naționale de Disciplină, care pronunțase

hotărârea atacată și pe care a revocat-o abia după ce fusese chemată în

judecată.

Prin întâmpinarea

aflată la dosar, intimatul D.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

cu cheltuieli de judecată.

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în temeiul art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în baza

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art. 20 și art. 28 din

Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.

Instanța de control

judiciar constată că sentința recurată este legală și temeinică, în speță

nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și 304

1

C. proc. civ.

în vederea casării sau modificării hotărârii.

Instanța de fond a

reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în

cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația

faptică.

Așa cum am relevat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ vizează

anularea unei hotărâri emise de Comisia Națională de Disciplină a Ordinului

Arhitecților din România, cu consecința firească a înlăturării sancțiunii

aplicate reclamantului.

Înalta Curte

apreciază că, în mod corect, prima instanță a aplicat prevederile art. 246

alin. (3) C. proc. civ. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Din actele dosarului

rezultă faptul că, la termenul de judecată din 06 ianuarie 2010, prima instanță

a dispus comunicarea unei copii după cererea de chemare în judecată pârâtului D.C.,

această dispoziție procesuală a fost îndeplinită.

În plus, nu trebuie ignorat

faptul că reclamantul a depus la dosar o cerere scrisă de renunțare la

judecată, la ultimul termen din 03 februarie 2010, așa cum s-a învederat

anterior.

Pe de altă parte,

pârâtul D.C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în cadrul întâmpinării,

în situația respingerii contestației.

În speță, sunt

incidente prevederile art. 246 C. proc. civ., care precizează următoarele:

- alin. (1):

reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie

prin cerere scrisă;

- alin. (3): dacă

renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța,

la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Or, în prezenta

cauză, renunțarea la judecată s-a realizat abia la al treilea termen (03

februarie 2010), după ce a fost comunicată acțiunea pârâtului D.C.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că prima instanță a procedat în mod corect la acordarea

cheltuielilor de judecată intimatului persoană fizică.

În consecință,

susținerile recurentului potrivit cărora instanța ar fi aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. pe considerentul că nu s-ar afla

în culpă procesuală, sunt nefondate și urmează a fi înlăturate de Înalta Curte.

În primul rând,

trebuie menționat că temeiul menționat că temeiul acordării cheltuielilor

judiciare îl constituie prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., iar nu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., după cum se afirmă în motivarea

recursului.

Ipotezele de aplicare

a celor două norme juridice sunt distincte. Astfel norma cuprinsă în art. 274

alin. (1) C. proc. civ. (conform căruia partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată) își găsește

aplicarea ori de câte ori instanța procedează la soluționarea cauzei, fie pe

cale de excepție, fie pe fond.

Pentru situația

renunțării la judecată, care presupune doar constatarea renunțării

reclamantului la pretențiile sale, pe cale judiciară, aspectul privind

acordarea cheltuielilor de judecată a fost reglementat de legiuitor prin

dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ.

Reținerea unei astfel

de reglementări distincte și imperative se explică prin necesitatea remedierii

oricărui prejudiciu produs pârâtului, ca efect al chemării sale în judecată, în

scopul asigurării unei echități procedurale.

În al doilea rând,

trebuie menționat faptul că acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de

pârât în temeiul art. 246 alin. (3) C. proc. civ. nu este condiționată cu

dovedirea culpei procesuale a reclamantului, de către partea adversă, după cum

se pretinde în motivarea recursului.

Așadar, din

interpretarea literală și gramaticală a textului art. 246 alin. (3) C. proc.

civ. rezultă faptul că instanța nu are posibilitatea de a aprecia asupra

acordării cheltuielilor ocazionate de litigiul respectiv, ci va dispune

obligarea reclamantului la plata lor, independent de existența sau inexistența

unei culpe procesuale, în ipoteza în care este investită cu o astfel de cerere

din partea pârâtului.

În raport de cele

expuse anterior, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274

alin. C. proc. civ., instanța de control judiciar va obliga recurentul la plata

sumei de 620 RON cheltuieli de judecată către intimatul D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.H. împotriva sentinței nr. 29/F-CONT din 03 februarie

2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la

plata către intimatul D.C. a sumei de 620 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2011.