ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1510/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12

august 2003 la Tribunalul Suceava, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a

solicitat în contradictoriu cu pârâta SC Z.T.C. SRL Straja obligarea la plata

sumei de 110.839.825 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru

nedecontarea în termen a unor facturi fiscale.

Tribunalul Suceava, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 2195 din 20

noiembrie 2003 a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să-i plătească

suma de 110.839.829 lei, reprezentând penalități de întârziere și 7.435.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că potrivit art. 6 din contractul nr. 9528 din 6 iulie 2002, reclamanta

a emis facturi fiscale în primele 5 zile ale lunii pentru cantitatea eșalonată

la tăiere, cu obligația pârâtei de a achita contravaloarea lemnului exploatat.

Întrucât pârâta nu a achitat în termen un număr de 7 facturi fiscale,

reclamanta a calculat penalități de întârziere conform dispozițiilor art. 35

din contract în cuantum de 110.839.825 lei. Pârâta a recunoscut întârzierea la

plată și cuantumul sumelor datorate, susținând în schimb că nu se află în culpă

pentru prejudiciul creat, motivat de calamitățile naturale ce au survenit în

timpul exploatării, dar pe care reclamanta le-a avut în vedere, aceste perioade

fiind excluse din calculul întârzierilor la plată.

Împotriva sentinței, pârâta SC Z.T.C.

SRL Comuna Straja, a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate întrucât

instanța de fond a luat în considerare doar susținerile reclamantei, ignorând

apărările sale precum și dispozițiile art. 43 din contractele încheiate.

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 62 din 22 aprilie

2004 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința și în rejudecare,

respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând că pe

parcursul derulării celor două contracte din litigiu s-au produs calamități

naturale, respectiv ploi torențiale care au distrus atât căile de acces din

zona de exploatare cât și unicul pod pe care se putea realiza transportul

materialului lemnos, iar prin actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002

la contractul nr. 5879 din 30 aprilie 2002 au fost decalate termenele de plată

până la data de 31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia apelanta a și

efectuat plata prețului datorat.

Cu petiția înregistrată la data de

30 iunie 2004, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a declarat recurs, împotriva

deciziei pronunțată în apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea apelului pârâtei.

Prin motivele de recurs invocate,

reclamanta critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, arătând într-un prim

motiv că instanța nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale. Astfel,

instanța a judecat calea de atac ca și apel, deși în conformitate cu

dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., în formularea de la data

soluționării cauzei, hotărârile judecătorești privind obligația de plată sub

200.000.000 lei nu sunt supuse apelului ci doar recursului. Ori instanța a

soluționat calea de atac ca și apel, deși s-a precizat oral în instanță că este

vorba de recurs.

Al doilea motiv de recurs invocat de

reclamantă îl constituie dispozițiile art. 304 pct. 8 coroborat cu art. 10 C.

proc. civ., în sensul că soluția instanței de apel este întemeiată pe motivația

că neplata obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă s-a făcut din

cauza unui caz de forță majoră, respectiv ploi abundente și blocarea căilor de

acces.

Recurenta precizează că instanța de

apel a dat o interpretare greșită forței majore întrucât existența unor

perioade mai ploioase nu constituie motiv de a sista lucrările de exploatare,

iar în ceea ce privește așa zisa blocare a căilor de acces, face precizarea că

a rămas în folosință un drum și un pod pe a cărui rută lungimea drumului de

parcurs creștea doar cu 6 km.

Calculele prezentate la instanța de

fond, conchide recurenta, au dovedit că din calculul penalităților a fost

exclusă perioada prevăzută în actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002,

astfel încât susținerile instanței că nu au fost dovedite cu nici un mijloc de

probă sunt lipsite de temei.

În drept recurenta își motivează

recursul, în temeiul pct. 1, 8 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantă nu

este fondat.

Analizând motivele de recurs

invocate în raport de actele și lucrările aflate la dosar, Înalta Curte le

apreciază, ca nefondate.

Astfel, primul motiv de recurs nu

poate fi primit, sentința apelată fiind pronunțată la data de 20 noiembrie

2003, deci sub incidența O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, ordonanță care a

intrat în vigoare la data de 28 august 2003 și care a reintrodus apelul în materie

comercială.

Un alt argument este și faptul că

reclamanta a formulat apel la data de 13 ianuarie 2004, soluționat la data de

22 aprilie 2004, iar Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003,

privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă a intrat în vigoare

la data de 26 mai 2004.

În consecință, potrivit art. II

alin. (3) din O.U.G. nr. 53/2003, astfel cum a fost aprobată Legea nr. 195/2004

„hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de

urgență rămân supuse căilor de atac motivelor și termenelor prevăzute de legea

sub care au fost pronunțate”.

Din analiza celui de al doilea motiv

de recurs, rezultă că în art. 43 din contractele de vânzare-cumpărare nr. 5879

din 30 aprilie 2004 și nr. 9528 din 5 iulie 2002 încheiate de părți, acestea au

prevăzut că „în cazul unor fenomene naturale deosebite care pot constitui forță

majoră potrivit legii și care determină neexploatarea parchetelor la termenele

stabilite în graficele de eșalonare a tăierilor, cât și în autorizațiile de

exploatare, se poate acorda prelungirea termenelor de exploatare de către D.S.

Suceava, cu o perioadă egală cu timpul necesar înlăturării efectelor, în baza

unui proces-verbal de constatare a calamității întocmit în termen de 48 de ore

de la încetarea fenomenului, însușit de șeful ocolului și de delegatul

consiliului local, dar nu mai târziu de 31 decembrie a anului de producție

respectiv”.

Din actele și lucrările aflate la

dosar rezultă fără dubiu că în luna august a anului 2002 s-au produs calamități

care au blocat căile de scos lemnul și a blocat și calamitat drumul forestier M.,

inclusiv podul de la intrarea pe drumul forestier, astfel că în mod întemeiat a

apreciat instanța de apel că această situație faptică invocată constituie un

caz de forță majoră în sensul art. 1083 C. civ., conținând suficiente „elemente

imprevizibile și de neînlăturat”.

Trebuie menționat că reclamanta a

recunoscut faptul că începând cu luna august 2002 s-au produs aceste calamități

și a încheiat actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002 la contractul nr.

5879 din 30 aprilie 2004, prin care au fost decalate termenele până la data de

31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia recurenta pârâtă a efectuat integral

plata prețului.

În consecință, având în vedere că

instanța de apel a interpretat corect actele și lucrările aflate la dosar

pronunțând o hotărâre legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 62

din 22 aprilie 2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de

contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava, împotriva deciziei nr. 62 din 22 aprilie

2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 4 martie 2005.