ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1510/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1510/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 12
august 2003 la Tribunalul Suceava, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a
solicitat în contradictoriu cu pârâta SC Z.T.C. SRL Straja obligarea la plata
sumei de 110.839.825 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru
nedecontarea în termen a unor facturi fiscale.
Tribunalul Suceava, secția
comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 2195 din 20
noiembrie 2003 a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să-i plătească
suma de 110.839.829 lei, reprezentând penalități de întârziere și 7.435.000 lei
cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că potrivit art. 6 din contractul nr. 9528 din 6 iulie 2002, reclamanta
a emis facturi fiscale în primele 5 zile ale lunii pentru cantitatea eșalonată
la tăiere, cu obligația pârâtei de a achita contravaloarea lemnului exploatat.
Întrucât pârâta nu a achitat în termen un număr de 7 facturi fiscale,
reclamanta a calculat penalități de întârziere conform dispozițiilor art. 35
din contract în cuantum de 110.839.825 lei. Pârâta a recunoscut întârzierea la
plată și cuantumul sumelor datorate, susținând în schimb că nu se află în culpă
pentru prejudiciul creat, motivat de calamitățile naturale ce au survenit în
timpul exploatării, dar pe care reclamanta le-a avut în vedere, aceste perioade
fiind excluse din calculul întârzierilor la plată.
Împotriva sentinței, pârâta SC Z.T.C.
SRL Comuna Straja, a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate întrucât
instanța de fond a luat în considerare doar susținerile reclamantei, ignorând
apărările sale precum și dispozițiile art. 43 din contractele încheiate.
Curtea de Apel Suceava, secția
comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 62 din 22 aprilie
2004 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința și în rejudecare,
respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând că pe
parcursul derulării celor două contracte din litigiu s-au produs calamități
naturale, respectiv ploi torențiale care au distrus atât căile de acces din
zona de exploatare cât și unicul pod pe care se putea realiza transportul
materialului lemnos, iar prin actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002
la contractul nr. 5879 din 30 aprilie 2002 au fost decalate termenele de plată
până la data de 31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia apelanta a și
efectuat plata prețului datorat.
Cu petiția înregistrată la data de
30 iunie 2004, reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava a declarat recurs, împotriva
deciziei pronunțată în apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei
cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea apelului pârâtei.
Prin motivele de recurs invocate,
reclamanta critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, arătând într-un prim
motiv că instanța nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale. Astfel,
instanța a judecat calea de atac ca și apel, deși în conformitate cu
dispozițiile art. 282
1
C. proc. civ., în formularea de la data
soluționării cauzei, hotărârile judecătorești privind obligația de plată sub
200.000.000 lei nu sunt supuse apelului ci doar recursului. Ori instanța a
soluționat calea de atac ca și apel, deși s-a precizat oral în instanță că este
vorba de recurs.
Al doilea motiv de recurs invocat de
reclamantă îl constituie dispozițiile art. 304 pct. 8 coroborat cu art. 10 C.
proc. civ., în sensul că soluția instanței de apel este întemeiată pe motivația
că neplata obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă s-a făcut din
cauza unui caz de forță majoră, respectiv ploi abundente și blocarea căilor de
acces.
Recurenta precizează că instanța de
apel a dat o interpretare greșită forței majore întrucât existența unor
perioade mai ploioase nu constituie motiv de a sista lucrările de exploatare,
iar în ceea ce privește așa zisa blocare a căilor de acces, face precizarea că
a rămas în folosință un drum și un pod pe a cărui rută lungimea drumului de
parcurs creștea doar cu 6 km.
Calculele prezentate la instanța de
fond, conchide recurenta, au dovedit că din calculul penalităților a fost
exclusă perioada prevăzută în actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002,
astfel încât susținerile instanței că nu au fost dovedite cu nici un mijloc de
probă sunt lipsite de temei.
În drept recurenta își motivează
recursul, în temeiul pct. 1, 8 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamantă nu
este fondat.
Analizând motivele de recurs
invocate în raport de actele și lucrările aflate la dosar, Înalta Curte le
apreciază, ca nefondate.
Astfel, primul motiv de recurs nu
poate fi primit, sentința apelată fiind pronunțată la data de 20 noiembrie
2003, deci sub incidența O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, ordonanță care a
intrat în vigoare la data de 28 august 2003 și care a reintrodus apelul în materie
comercială.
Un alt argument este și faptul că
reclamanta a formulat apel la data de 13 ianuarie 2004, soluționat la data de
22 aprilie 2004, iar Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003,
privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă a intrat în vigoare
la data de 26 mai 2004.
În consecință, potrivit art. II
alin. (3) din O.U.G. nr. 53/2003, astfel cum a fost aprobată Legea nr. 195/2004
„hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de
urgență rămân supuse căilor de atac motivelor și termenelor prevăzute de legea
sub care au fost pronunțate”.
Din analiza celui de al doilea motiv
de recurs, rezultă că în art. 43 din contractele de vânzare-cumpărare nr. 5879
din 30 aprilie 2004 și nr. 9528 din 5 iulie 2002 încheiate de părți, acestea au
prevăzut că „în cazul unor fenomene naturale deosebite care pot constitui forță
majoră potrivit legii și care determină neexploatarea parchetelor la termenele
stabilite în graficele de eșalonare a tăierilor, cât și în autorizațiile de
exploatare, se poate acorda prelungirea termenelor de exploatare de către D.S.
Suceava, cu o perioadă egală cu timpul necesar înlăturării efectelor, în baza
unui proces-verbal de constatare a calamității întocmit în termen de 48 de ore
de la încetarea fenomenului, însușit de șeful ocolului și de delegatul
consiliului local, dar nu mai târziu de 31 decembrie a anului de producție
respectiv”.
Din actele și lucrările aflate la
dosar rezultă fără dubiu că în luna august a anului 2002 s-au produs calamități
care au blocat căile de scos lemnul și a blocat și calamitat drumul forestier M.,
inclusiv podul de la intrarea pe drumul forestier, astfel că în mod întemeiat a
apreciat instanța de apel că această situație faptică invocată constituie un
caz de forță majoră în sensul art. 1083 C. civ., conținând suficiente „elemente
imprevizibile și de neînlăturat”.
Trebuie menționat că reclamanta a
recunoscut faptul că începând cu luna august 2002 s-au produs aceste calamități
și a încheiat actul adițional nr. 17732 din 18 noiembrie 2002 la contractul nr.
5879 din 30 aprilie 2004, prin care au fost decalate termenele până la data de
31 decembrie 2002, termen înăuntrul căruia recurenta pârâtă a efectuat integral
plata prețului.
În consecință, având în vedere că
instanța de apel a interpretat corect actele și lucrările aflate la dosar
pronunțând o hotărâre legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 62
din 22 aprilie 2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de
contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta R.N.P.R. – D.S. Suceava, împotriva deciziei nr. 62 din 22 aprilie
2004 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios
administrativ, ca nefondat.
I
revocabilă
.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 4 martie 2005.