ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2581/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 12 iunie 2003, reclamanta D.S.B., a solicitat obligarea pârâtei SC T.C.V. SRL la plata sumei de 413.201.098 lei penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Tribunalul Bacău prin sentința nr. 3149 din 22 decembrie 2003, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta SC D.C. SRL Tazlău (fostă SC T.C.V. SRL) să-i plătească penalități de întârziere în sumă de 403.538.025 lei și cheltuieli de judecată în sumă de 36.128.219 lei. În motivarea acestei sentințe s-a reținut că pârâta datorează penalitățile de întârziere în cuantumul acordat și stabilit prin expertiza efectuată în cauză pentru neachitare în termen a contravalorii masei lemnoase.

Împotriva sentinței de mai sus, pârâta a declarat apel și Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 197 din 28 septembrie 2004, a admis în parte apelul și a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 117.796.777 lei pretenții și 4.802.807 lei cheltuieli de judecată. S-a reținut în motivarea deciziei de mai sus, că în raport de prevederile contractuale, concluziile expertizelor efectuate în cauză și situația decontării facturilor emise de intimata reclamantă pentru exploatarea masei lemnoase, cuantumul penalităților de întârziere se reduce la suma acordată. Reclamanta a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel, solicitând casarea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs este criticată însușirea variantei a doua a expertizei efectuate la fond, variantă care se întemeiază pe posibilitatea executării masei lemnoase din depozitul primar al reclamantei, depozit a cărui existență însă nu a fost dovedită. S-a mai susținut de către recurentă că marfa vândută privea bunuri de gen și în această situație proprietatea asupra ei se transfera odată cu individualizarea și predarea masei lemnoase, dată la care se emitea factură cu termen clar de achitare, depășirea acestuia determinând curgerea penalităților conform art. 7 din contract și nicidecum așa cum reține instanța de apel, curgerea penalităților nu este legată de finalizarea masei lemnoase.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Instanța de apel, deși suplimentase în apel expertiza tehnică (pe cu totul alte obiective decât obiectul litigiului), își argumentează soluția pe ultima variantă a expertizei făcută la fond, respectiv pe răspunsul la obiecțiunile părților, imputând reclamantei neîntreruperea furnizării masei lemnoase în condițiile în care facturile nu au fost achitate la termen, penalitățile fiind calculate în această variantă începând cu data scadenței ultimei rate din eșalonare. O asemenea interpretare este în contradicție cu cele stipulate de părți în art. 7 alin. (6) din contract, clauză prin care părțile au convenit asupra penalităților în cuantum de 0,3 % pe zi întârziere pentru depășirea termenului de achitare a facturilor, termen stipulat în art. 5 și 7 din contract.

Termenul de plată curge distinct pentru fiecare factură în parte și nu de la încetarea exploatării, cum greșit a apreciat instanța de fond. Este adevărat că în art. 2 din contract părțile au stipulat și întreruperea furnizării masei lemnoase în cazul în care nu se va achita valoarea materialului lemnos la termenele stipulate dar atunci când convin asupra „modalităților de plată” (art. 5) stabilesc că plata se va face lunar, pe baza facturii emise de ocolul silvic, pârâta asumându-și obligația s-o achite până pe data de 10 ale lunii următoare, depășirea acestui termen atrăgând plata unor penalități stabilită în art. 7 alin. (6) din contract. În raport de aceste considerente curtea apreciază ca fondată critica recurentei, instanța de apel încălcând și aplicând greșit dispozițiile art. 969 C. civ., cu referire la aplicarea art. 7 alin. (6) din contract, așa încât recursul va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar decizia din apel modificată în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtei declarat împotriva sentinței civile nr. 3149/2003 a Tribunalului Bacău, care urmează a fi menținută ca temeinică și legală. În conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite și cererea recurentei privind obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.S.B., împotriva deciziei civile nr. 197 din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC D.C. SRL Tazlău, împotriva sentinței civile nr. 3149 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Bacău. Obligă pe intimata pârâtă să-i plătească recurentei reclamante suma de 7.842.325 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 aprilie 2005.