ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2581/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 12 iunie

2003, reclamanta D.S.B., a solicitat obligarea pârâtei SC T.C.V. SRL la plata

sumei de 413.201.098 lei penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bacău prin sentința nr. 3149

din 22 decembrie 2003, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat

pârâta SC D.C. SRL Tazlău (fostă SC T.C.V. SRL) să-i plătească penalități de

întârziere în sumă de 403.538.025 lei și cheltuieli de judecată în sumă de

36.128.219 lei.

În motivarea acestei sentințe s-a

reținut că pârâta datorează penalitățile de întârziere în cuantumul acordat și

stabilit prin expertiza efectuată în cauză pentru neachitare în termen a

contravalorii masei lemnoase.

Împotriva sentinței de mai sus,

pârâta a declarat apel și Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de

contencios administrativ, prin decizia nr. 197 din 28 septembrie 2004, a admis

în parte apelul și a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că

a obligat pârâta la plata sumei de 117.796.777 lei pretenții și 4.802.807 lei

cheltuieli de judecată.

S-a reținut în motivarea deciziei de

mai sus, că în raport de prevederile contractuale, concluziile expertizelor

efectuate în cauză și situația decontării facturilor emise de intimata

reclamantă pentru exploatarea masei lemnoase, cuantumul penalităților de

întârziere se reduce la suma acordată.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva hotărârii instanței de apel, solicitând casarea acesteia în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

este criticată însușirea variantei a doua a expertizei efectuate la fond,

variantă care se întemeiază pe posibilitatea executării masei lemnoase din

depozitul primar al reclamantei, depozit a cărui existență însă nu a fost

dovedită.

S-a mai susținut de către recurentă

că marfa vândută privea bunuri de gen și în această situație proprietatea

asupra ei se transfera odată cu individualizarea și predarea masei lemnoase,

dată la care se emitea factură cu termen clar de achitare, depășirea acestuia

determinând curgerea penalităților conform art. 7 din contract și nicidecum așa

cum reține instanța de apel, curgerea penalităților nu este legată de

finalizarea masei lemnoase.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel, deși suplimentase

în apel expertiza tehnică (pe cu totul alte obiective decât obiectul

litigiului), își argumentează soluția pe ultima variantă a expertizei făcută la

fond, respectiv pe răspunsul la obiecțiunile părților, imputând reclamantei

neîntreruperea furnizării masei lemnoase în condițiile în care facturile nu au

fost achitate la termen, penalitățile fiind calculate în această variantă

începând cu data scadenței ultimei rate din eșalonare.

O asemenea interpretare este în

contradicție cu cele stipulate de părți în art. 7 alin. (6) din contract,

clauză prin care părțile au convenit asupra penalităților în cuantum de 0,3 %

pe zi întârziere pentru depășirea termenului de achitare a facturilor, termen

stipulat în art. 5 și 7 din contract. Termenul de plată curge distinct pentru

fiecare factură în parte și nu de la încetarea exploatării, cum greșit a

apreciat instanța de fond.

Este adevărat că în art. 2 din

contract părțile au stipulat și întreruperea furnizării masei lemnoase în cazul

în care nu se va achita valoarea materialului lemnos la termenele stipulate dar

atunci când convin asupra „modalităților de plată” (art. 5) stabilesc că plata

se va face lunar, pe baza facturii emise de ocolul silvic, pârâta asumându-și

obligația s-o achite până pe data de 10 ale lunii următoare, depășirea acestui

termen atrăgând plata unor penalități stabilită în art. 7 alin. (6) din

contract.

În raport de aceste considerente

curtea apreciază ca fondată critica recurentei, instanța de apel încălcând și

aplicând greșit dispozițiile art. 969 C. civ., cu referire la aplicarea art. 7

alin. (6) din contract, așa încât recursul va fi admis în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia din apel modificată în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., în sensul respingerii ca nefondat a

apelului pârâtei declarat împotriva sentinței civile nr. 3149/2003 a

Tribunalului Bacău, care urmează a fi menținută ca temeinică și legală.

În conformitate cu dispozițiile art.

277 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite și cererea recurentei privind

obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta D.S.B., împotriva deciziei civile nr. 197 din 28 septembrie 2004 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, pe care

o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC D.C. SRL Tazlău,

împotriva sentinței civile nr. 3149 din 22 decembrie 2003 a Tribunalului Bacău.

Obligă pe intimata pârâtă să-i

plătească recurentei reclamante suma de 7.842.325 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 14 aprilie 2005.