ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2005

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată sub nr. 4406 din 4 iunie 2001 la Tribunalul București, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin reprezentanții săi consiliul general și primarul general și SC A. SA cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâții nu dețin un titlu cu privire la imobilul situat la nr. 11 și să fie obligați să îi lase în deplină și liniștită posesie imobilul situat la adresa menționată, cu cheltuieli de judecată, cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 480–481 C. civ. În motivarea cererii, în esență, reclamantul arată că, deși autorii săi erau exceptați de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu le-a fost naționalizat, caz în care, se impune a-i fi retrocedat.

Prin sentința civilă nr. 1462 din 1 octombrie 2001 Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. În motivarea hotărârii, în esență, s-a reținut că pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, prin Legea nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a stabilit o procedură specială de restituire. Cum, cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. a fost formulată după data de 14 februarie 2001 și cum, reclamantul nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciază că, în raport de dispozițiile art. 20 și urm. din legea menționată, se impune respingerea acțiunii în revendicare dedusă judecății ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul susținând, în esență, că este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2), și art. 8 din Constituția României din 1948, art. 480–481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950 și art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 149/A din 21 martie 2002 Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute de tribunal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul arată că prin dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate dispozițiile art. 480–481 Cod civ., care permit persoanelor interesate să formuleze acțiune în revendicare, aspect reținut și prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, decizie care, urmare a publicării în Monitorul Oficial al României, este obligatorie pentru instanțele judecătorești. Susține recurentul că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost reglementată ca o măsură de protecție suplimentară a celor deposedați de proprietăți prin acte normative abuzive, iar caracterul special al acestei proceduri nu trebuie absolutizat, în sensul reținerii unei excepții de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun.

La termenul de judecată din 25 iunie 2003, recurentul a invocat excepția neconstituționalității art. 21 alin. (1) și (5) și art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile art. 21, art. 41 alin. (1) și art. 123 din Constituția României, dispoziții legale de care depindea soluționarea problemei de drept deduse judecății prin recurs. Prin încheierea din 10 iulie 2003, instanța a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamant și a sesizat Curtea Constituțională pentru a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate. În motivarea încheierii, Curtea Supremă de Justiție a opinat în sensul că excepțiile sunt întemeiate.

S-a reținut, printre altele, că textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent” este contrar dispozițiilor art. 41 privind protecția proprietății private din Constituția României și că, din coroborarea dispozițiilor alin. (1), (3) și (7) ale art. 24 din același act normativ, rezultă că refuzul de restituire în natură nu are cale de atac în justiție, ceea ce contravine art. 21 din Constituția României. Prin decizia nr. 21 din 27 ianuarie 2004 Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate deduse judecății.

În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că prin normele juridice deduse controlului, legiuitorul a dat expresie imperativelor prevăzute în dispoziția art. 44 alin. (1) teza a II–a din Constituție, potrivit căreia „conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”. În esență, Curtea Constituțională argumentează următoarele cu privire la soluția adoptată: - recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat, și nu într-un anumit termen, ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare. - imprescriptibilitatea nu ține de esența dreptului de proprietate imobiliară și nu este prevăzut, ca atare, în Constituție; - instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție.

La data de 1 iunie 2004 în cauză, au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, numiții I.B. și E.B., I.I. și I.M., cereri încuviințate în principiu prin încheierea de ședință din 12 ianuarie 2005. În motivarea cererii, intervenienții B. arată că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 4 din imobilul în litigiu și că, prin sentința civilă nr. 100421 din 6 decembrie 2002, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a respins cererea prin care reclamantul solicita constatarea nulității absolute a acestui contract, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În motivarea cererii, intervenienții I. susțin că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 2 din același imobil și că au fost acționați în judecată de către reclamant pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că recursul dedus judecății este nefondat pentru următoarele considerente: În drept, regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. Potrivit actului normativ menționat, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv pot notifica, în termenul prevăzut de acest act normativ, persoana juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului [art. 21 alin. (1)]. Potrivit art. 21 alin. (5) din actul normativ menționat, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispoziția legală menționată a fost declarată a fi în concordanță cu dispozițiile constituționale prin decizia nr. 21/27 ianuarie 2004 a Curții Constituționale a României cu motivarea mai sus arătată. Așa fiind, cum în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita în justiție restituirea în natură a imobilului în litigiu, imobil ce susține că i-a fost preluat abuziv în anul 1950, în mod just instanțele de fond au reținut că acțiunea în revendicare a acestui imobil, acțiune prin care urmărește redobândirea, în natură a bunului, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi analizată și soluționată pe fond.

Pentru considerentele de fapt și de drept arătat, Înalta Curte, urmează a respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 149/A din 21 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2005.