ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată sub nr. 4406

din 4 iunie 2001 la Tribunalul București,

reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, prin reprezentanții săi consiliul general și primarul general și SC A.

SA cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâții nu dețin

un titlu cu privire la imobilul situat la nr. 11 și să fie obligați să îi lase

în deplină și liniștită posesie imobilul situat la adresa menționată, cu

cheltuieli de judecată, cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile

art. 480–481 C. civ.

În motivarea cererii, în esență,

reclamantul arată că, deși autorii săi erau exceptați de la aplicarea

Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu le-a fost naționalizat, caz în

care, se impune a-i fi retrocedat.

Prin sentința civilă nr. 1462 din 1

octombrie 2001 Tribunalul București, secția a IV–a civilă,

a respins cererea formulată de

reclamant, ca inadmisibilă.

În motivarea hotărârii, în esență,

s-a reținut că pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român, în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, prin Legea nr. 10/2001, care a intrat

în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a stabilit o procedură specială de

restituire.

Cum, cererea de chemare în judecată,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. a fost formulată după data

de 14 februarie 2001 și cum, reclamantul nu a urmat procedura prealabilă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciază că, în raport de

dispozițiile art. 20 și urm. din legea menționată, se impune respingerea

acțiunii în revendicare dedusă judecății ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul susținând, în esență, că este nelegală, întrucât a

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2), și art. 8

din Constituția României din 1948, art. 480–481 C. civ., art. II din Decretul

nr. 92/1950 și art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 149/A din 21

martie 2002 Curtea de Apel București, secția a III–a civilă,

a respins apelul declarat de

reclamant, ca nefondat, pentru aceleași considerente de fapt și de drept

reținute de tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul

arată că prin dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate

dispozițiile art. 480–481 Cod civ., care permit persoanelor interesate să

formuleze acțiune în revendicare, aspect reținut și prin Decizia nr. 5 din 20

noiembrie 2000 pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție,

decizie care, urmare a publicării în Monitorul Oficial al României, este

obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Susține recurentul că procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost reglementată ca o măsură de protecție

suplimentară a celor deposedați de proprietăți prin acte normative abuzive, iar

caracterul special al acestei proceduri nu trebuie absolutizat, în sensul

reținerii unei excepții de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare

întemeiată pe normele dreptului comun.

La termenul de judecată din 25 iunie

2003, recurentul a invocat excepția neconstituționalității art. 21 alin. (1) și

(5) și art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001

în raport cu dispozițiile art. 21,

art. 41 alin. (1) și art. 123 din Constituția României, dispoziții legale de

care depindea soluționarea problemei de drept deduse judecății prin recurs.

Prin încheierea din 10 iulie 2003,

instanța a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamant și a

sesizat Curtea Constituțională pentru a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate

a dispozițiilor legale menționate.

În motivarea încheierii, Curtea

Supremă de Justiție a opinat în sensul că excepțiile sunt întemeiate.

S-a reținut, printre altele, că

textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Nerespectarea

termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent” este contrar dispozițiilor art. 41 privind protecția proprietății

private din Constituția României și că, din coroborarea dispozițiilor alin. (1),

(3) și (7) ale art. 24 din același act normativ, rezultă că refuzul de

restituire în natură nu are cale de atac în justiție, ceea ce contravine art.

21 din Constituția României.

Prin decizia nr. 21 din 27 ianuarie

2004 Curtea Constituțională

a respins excepțiile de neconstituționalitate deduse judecății.

În motivarea deciziei, în esență,

s-a reținut că prin normele juridice deduse controlului, legiuitorul a dat

expresie imperativelor prevăzute în dispoziția art. 44 alin. (1) teza a II–a

din Constituție, potrivit căreia „conținutul și limitele dreptului de

proprietate sunt stabilite de lege”.

În esență, Curtea Constituțională

argumentează următoarele cu privire la soluția adoptată:

-

recunoașterea

sine die

a posibilității persoanei interesate de a

declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat, și

nu într-un anumit termen, ar fi fost de natură să genereze un climat de

insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare.

-

imprescriptibilitatea nu ține de esența dreptului de proprietate imobiliară și

nu este prevăzut, ca atare, în Constituție;

- instituirea unui termen de

decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiție.

La data de 1 iunie 2004 în cauză, au

formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților, numiții I.B. și

E.B., I.I. și I.M., cereri încuviințate în principiu prin încheierea de ședință

din 12 ianuarie 2005.

În motivarea cererii, intervenienții

B. arată că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 4 din imobilul în

litigiu și că, prin sentința civilă nr. 100421 din 6 decembrie 2002, rămasă definitivă

și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a respins cererea prin care

reclamantul solicita constatarea nulității absolute a acestui contract,

reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

În motivarea cererii, intervenienții

I. susțin că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 2 din același imobil

și că au fost acționați în judecată de către reclamant pentru constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că

recursul dedus judecății este nefondat pentru următoarele considerente:

În drept, regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit actului normativ menționat,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv pot notifica, în

termenul prevăzut de acest act normativ, persoana juridică deținătoare

solicitând restituirea în natură a imobilului [art. 21 alin. (1)].

Potrivit art. 21 alin. (5) din actul

normativ menționat, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispoziția legală menționată a fost

declarată a fi în concordanță cu dispozițiile constituționale prin decizia nr.

21/27 ianuarie 2004 a Curții Constituționale a României cu motivarea mai sus

arătată.

Așa fiind, cum în raport de

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este decăzut

din dreptul de a mai solicita în justiție restituirea în natură a imobilului în

litigiu, imobil ce susține că i-a fost preluat abuziv în anul 1950, în mod just

instanțele de fond au reținut că acțiunea în revendicare a acestui imobil,

acțiune prin care urmărește redobândirea, în natură a bunului, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi analizată și

soluționată pe fond.

Pentru considerentele de fapt și de

drept arătat, Înalta Curte, urmează a respinge recursul reclamantului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 149/A din 21 martie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2005.