ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2020

Ședința publică din data de 24 iunie 2020

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 aprilie 2000, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar general să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, imobil compus din teren și construcție.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ., art. 35 din Legea nr. 33/1994.

La data de 15 decembrie 2000, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numiților B. și C., D., E., F., G., H. și I., J., K. și L., M., N., O., P., Q., R., S. și T., U. și V., modificând cadrul procesual pasiv și completând cererea introductivă de instanță cu o acțiune în revendicare îndreptată și împotriva acestor persoane fizice, cumpărători ai unora dintre apartamentele din imobilul în discuție.

În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., fiind reiterate cele ale art. 480-481 C. civ. și cele ale Legii nr. 33/1994.

La data de 7 mai 2001 s-au formulat cereri de intervenție de W., una în interesul pârâtei Primăria municipiului București și cealaltă în interes propriu.

Prin sentința civilă nr. 993 din 21 decembrie 2001, Tribunalul București a respins cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, apreciind că nu s-a făcut dovada identității între autorul reclamantului, X. și persoana de la care a fost preluat imobilul, Y..

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 246A din 23 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, iar prin decizia nr. 1846 din 18 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de reclamant, s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, cauza fiind trimisă spre rejudecarea fondului la același tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 noiembrie 2008 sub nr. x/2008.

Prin sentința nr. 487 din 8 martie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului și l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului Z. cheltuieli de judecată în sumă de 1968,85 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, mai întâi, că în primul ciclu procesual, s-a statuat că cererea reclamantului are natura juridică a unei acțiuni în revendicare și, în al doilea rând, că pârâții persoane fizice dețin imobilul în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest context, tribunalul a constatat că în cauză acționează principiul validității aparenței în drept (error communis facit ius), în speță, teoria aparenței dreptului și eroarea comună și invincibilă operând în favoarea pârâților, deoarece nu puteau cunoaște existența unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terțe persoane, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar general, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950, acte normative cu privire la care a fost adoptată Legea nr. 10/2001 și, constatând că reclamantul a formulat notificările nr. x/2001 și nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, București, formându-se dosarele nr. x și nr. 29929 (conexate), prevalându-se astfel de prevederile legii speciale de reparație, a apreciat că cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun.

A fost făcută trimitere la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât reclamantul nu a renunțat la cererea de chemare în judecată și nici nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, acțiunea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, reclamantul urmând să își valorifice dreptul prin procedura instituită de legea specială.

Față de soluția adoptată cu privire la cererea principală, tribunalul a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de W., iar în ceea ce privește intervenientul S.C. Centrul Istoric S.A., s-a reținut că introducerea sa în cauză a fost dispusă de instanță din oficiu, deci nu există o cerere asupra căreia să se pronunțe.

Prin decizia nr. 1373 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

S-a constatat că reclamantul a sesizat instanța de judecată, la data de 28 aprilie 2000, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, formulată inițial în contradictoriu cu Municipiul București și completată ulterior, prin cererea din data de 15 decembrie 2000, prin chemarea în judecată și a persoanelor fizice dobânditoare ale spațiilor locative din imobilul situat în București, str. x.

Acțiunea fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că dispozițiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că reclamantul a înțeles să solicite restituirea imobilului ce a aparținut autorului său și în baza noului act normativ, formulând notificările pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere atunci când a apreciat că "cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun".

S-a apreciat că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă doar dacă exista opțiunea reclamantului în acest sens, față de dispozițiile art. 47 din actul normativ în discuție, însă reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun, astfel că soluționarea cauzei se realizează în raport cu regulile prevăzute de art. 480 C. civ., iar, din perspectiva acestora, premisa esențială în soluționarea acțiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

S-a constatat că prima instanță s-a limitat la a aminti modalitatea în care fostul AA. a fost preluat de stat, fără a examina valabilitatea preluării din perspectiva cerințelor celor două acte normative pe care le reține, Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950, examinare esențială, întrucât problema și necesitatea verificării bunei-credințe a cumpărătorilor chiriași, în aplicarea regulii "error communis facit jus", apare subsidiar modalității de preluare a imobilului și doar în ipoteza unei preluări nevalabile.

Or, din considerentele sentinței apelate, a rezultat că argumentul pentru care prima instanță a apreciat că se impune a fi menținute contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 l-a constituit faptul că pârâții persoane fizice "nu puteau cunoaște existența unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terțe persoane, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil", apreciere globală și incompletă, din care nu se poate desprinde concluzia trasă de judecătorul fondului cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului și care nu evidențiază analiza îndeplinirii condițiilor de validitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele, unele dintre acestea fiind perfectate ulterior înregistrării acțiunii în revendicare pe rolul instanței de judecată.

S-a reținut că această motivare nu respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunțării motivelor de fapt și de drept care au fundamentat convingerea instanței în pronunțarea soluției, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților, astfel că, neputându-se considera că tribunalul a intrat în cercetarea fondului cauzei și dată fiind solicitarea expresă a apelantului-reclamant de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării instanței de judecată), curtea a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis dosarul aceleiași instanțe, în rejudecare urmând a se proceda la verificarea valabilității titlurilor în conflict din perspectiva regulilor consacrate în aplicarea art. 480 C. civ. și ținându-se cont de legislația în vigoare la momentul încheierii fiecăruia dintre actele de înstrăinare către pârâții persoane fizice.

Împotriva deciziei au declarat recurs, prin două memorii distincte, pârâții Z. și BB. și H..

- Decizia a încălcat limitele judecății în apel (art. 292 C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1) pct. 1 și 9 C. proc. civ.) întrucât deși apelantul-reclamant a atacat în tot sentința fondului, fără a distinge cu privire la categoriile de părți, apelul motivat al acestuia provoacă o nouă judecată doar în limita motivelor, care sunt diferite în funcție de pârâții cauzei: Municipiul București și pârâții persoane fizice.

Or, din analiza motivelor de apel rezultă că nu este formulată nicio critică în ceea ce privește valabilitatea și eficacitatea titlului statului și respectiv valabilitatea și eficacitatea titlului exhibat de către pârâții-recurenți (contractul de vânzare-cumpărare al autorilor acestora).

În ce privește valabilitatea titlului statului, apelantul a invocat la fond o singură cauză de ineficacitate a acestuia, care ar atrage preferabilitatea titlului reclamantului și dreptul la restituirea imobilului expropriat, conform Legii nr. 33/1994, dedus din nerealizarea scopului exproprierii. Un astfel de drept la restituire este un drept nou, care se constituie și nu se recunoaște cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că nu a exhibat la data cumpărării apartamentului de către chiriași, conform Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond nu a validat un atare drept și reclamantul nu a criticat soluția sub acest aspect.

În realitate, imobilul a intrat în patrimoniul Statului Român prin efectul Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul nu a învestit instanța de fond și nici pe cea de apel, în mod direct sau incidental, cu analiza validității titlului statului.

În aceste condiții, instanța de fond nu putea decât să aplice prezumția de validitate a preluării, iar în apel limitele judecății nu au fost completate în niciun fel.

În acest context, hotărârea atacată reține nelegal, în ce-i privește pe recurenți, ca prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului pentru că nu a analizat validitatea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, analiză ce se impune a se realiza la rejudecare. Or, instanța de fond a indicat titlul statului a cărui analiză sub aspectul valabilității presupunerea invocarea unei cauze de nevalabilitate și a reținut că dobânditorii nu puteau cunoaște o eventuală pretenție a reclamantului asupra imobilului, deci a analizat cauza în limitele învestirii.

Tot astfel, în ce privește eficacitatea titlului înfățișat de către pârâții-recurenți, adică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către autorii lor, valabilitatea acestuia n-a fost pusă în discuție nici direct, înăuntrul termenului de 18 luni prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, nici incidental în compararea de titluri.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 297 C. proc. civ. referitoare la rezolvarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului.

Aceasta întrucât tribunalul a realizat o cercetare a fondului în ceea ce-i privește pe pârâții-recurenți, aducând un argument de preferabilitate consacrat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și confirmat de acest act normativ-respectiv, teoria aparenței, eroarea obștească creatoare de drept.

Câtă vreme Statul Român avea titlu aparent valid de preluare, a cărui nevalabilitate nu fusese contestată, iar reclamantul nu a formulat nicio pretenție de restituire în natură, anterior vânzării apartamentului către autorii recurenților, era imposibil pentru cumpărători să cunoască o eventuală neregularitate a înstrăinării.

- Instanța de apel reține în mod nelegal reguli de drept aplicabile dezlegării acțiunii în revendicare, în special cu excluderea totală a incidentei Legii nr. 10/2001 (art. 304 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ.).

Astfel, soluția primei instanțe este corectă în raport cu Municipiul București pentru că, urmând procedura Legii nr. 10/2001, care a ajuns în faza judiciară, se poate considera că reclamantul a optat irevocabil, ceea presupunea renunțarea la acțiune sau suspendarea judecării acesteia.

Apoi, sunt eronate dezlegările instanței de apel cu privire la modalitatea de soluționarea acțiunii în revendicare, în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi total nerelevantă în speță întrucât reclamantul a învestit instanța anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, pârâții s-au apărat invocând preferabilitatea titlului lor, decurgând din dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, care sunt de ordine publică și ca atare, sunt incidente proceselor în curs.

În acest sens sunt prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că reclamantul are doar opțiunea căii procedurale (acțiunile de drept comun sau notificările formulate conform legii speciale), fără să poată înlătura de la aplicare dispozițiile de drept material ale noii legi.

Această soluție, a posibilității invocării în apărare a Legii nr. 10/2001, se impune și din punct de vedere al normelor specifice aplicării legii în timp. Având în vedere că în cadrul unei acțiuni în revendicare sau în restituire a unui imobil, situația juridică de încălcare a proprietății pretinsă este una în curs și legea nouă este întotdeauna aplicabilă situațiilor juridice în curs, potrivit dreptului comun.

Or, din dispozițiile art. 45 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 18 alin. (1) lit. c) ale Legii nr. 10/2001, rezultă că nu poate avea loc o restituire în natură a bunului, ci numai prin echivalent, în situația cumpărătorului de bună-credință, ceea ce denotă preferabilitatea titlului dobânditorului de bună-credință.

Această interpretare este confirmată și de Decizia nr. 33/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie conform căreia s-a statuat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt prioritare, ca norme speciale, în raport cu dreptul comun, iar revendicarea este posibilă și admisibilă numai dacă nu intră în conflict cu dreptul cumpărătorului de bună-credință, ocrotit și de jurisprudența CEDO.

Mai mult, preferabilitatea titlului dobânditorului de bună credință se impunea și în absența unui text legitimat în Legea nr. 10/2001, conform interpretării obligatorii a Curții Constituționale (decizia nr. 191/2002) care în legătură cu neretroactivitatea dispozițiilor art. 45 alin. (2), a reținut că textul nu este novator, soluția fiind de conceput și anterior, în aplicarea principiilor securității dinamice a circuitului civil, a aparenței în drept.

În consecință, considerentele altminteri neclare și imprecise ale instanței de apel, care stabilesc în sens contrar, al neaplicării normelor de drept material ale Legii nr. 10/2001, invocate de pârâți în apărare, sunt eronate și trebuie înlăturate.

S-a susținut că instanța a dat mai mult decât s-a cerut și chiar ce nu s-a cerut, prin soluția de desființare cu trimitere, pentru ca instanța fondului să procedeze la verificarea valabilității titlurilor în conflict, ceea ce nu a solicitat nimeni nici la instanța de fond și nici în apel.

În speță, s-a observat că statul are un titlu valabil, întrucât naționalizarea s-a realizat cu privire la un imobil ce avea destinația de hotel, modalitate de preluare prevăzută ca atare în Constituția de la acea dată.

Soluția instanței de apel, de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru verificarea valabilității titlurilor în conflict, deși nicio parte nu a solicitat acest lucru, este nelegală. De asemenea, este lipsită de suport o verificare a titlurilor cumpărătorilor de bună-credință, de vreme ce nu a existat nicio îndoială sau contestare a titlului statului în baza căruia aceștia au cumpărat.

Analizând cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte constată că acestea deduc judecății critici fondate în limitele și potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

1)Recursul pârâților CC. susține în primul rând, în mod corect, o depășire a limitelor judecății în apel, cu trimitere la dispozițiile art. 292 C. proc. civ. și în mod corespunzător, la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (referitor la încălcarea regulilor/formelor desfășurării procesului civil).

Astfel, potrivit art. 292 C. proc. civ., devoluțiunea în apel este dată, pe de o parte, de ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum) și pe de altă parte, de criticile formulate prin exercitarea apelului (tantum devolutum quantum apellatum).

În speță, criticile din apelul reclamantului au vizat greșita respingere a acțiunii prin reținerea incidenței Legii nr. 10/2001 - în contextul în care aceasta a intrat în vigoare după data promovării acțiunii în revendicare de drept comun, la 26.04.2000 - ceea ce ar fi trebui, într-o logică juridică, să conducă la soluția de inadmisibilitate a acțiunii (și nu la respingerea acesteia pe fond). Or, s-a arătat, excepția de inadmisibilitate nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

Cel de-al doilea aspect al criticilor din apel a vivat nemotivarea sentinței, întrucât nu poate fi reținută buna-credință a pârâților fără a se arăta de ce sunt înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările.

Astfel învestită și respectând limitele devoluțiunii date prin dispozițiile art. 262 C. proc. civ., instanța de apel nu putea reține o neanalizare a valabilității titlului statului și pe acest temei să pronunțe soluția de desființare cu trimitere în raport cu toți pârâții, decât cu nesocotirea cadrului judecății.

La fel, reținând că trebuie analizată, cu ocazia rejudecării, valabilitatea preluării din perspectiva cerințelor a două acte normative - Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950 - instanța de apel nesocotește limitele devoluțiunii și din perspectiva celuilalt aspect al acestui principiu - se devoluează ceea ce a făcut obiect al judecății în primă instanță.

Or, ceea ce a pretins reclamantul prin cererea dedusă judecății (și ulterior, prin cererea completatoare, prin care a extins cadrul procesual, chemând în judecată și pârâții - persoane fizice) a fost nerealizarea scopului exproprierii, ceea ce l-ar îndreptăți la restituirea imobilului (întrucât n-a mai fost demolat, nerealizându-se obiectivul exproprierii).

Aceasta fiind aspectele de nelegalitate susținute de reclamant pe tot parcursul procesului, o astfel de analiză, impusă de instanța de apel sub aspecte neinvocate de parte, depășește cadrul judecății.

- De asemenea, este întemeiată critica pârâților referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și pronunțarea soluției de desființare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță sub motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului raporturilor juridice.

Sub acest aspect, decizia din apel este eronată întrucât pe de o parte, nu distinge între situația juridică a diferitelor categorii de pârâți atrași în proces și pe de altă parte, nu distinge între normele de drept procedural și cele de drept material ale Legii nr. 10/2001 (care au, în funcție de această natură, o aplicare diferită).

Astfel, reținând că reclamantul a transmis și notificări conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, prima instanță a fondului a stabilit că acțiunea în revendicare a reclamantului nu mai poate fi primită față de pârâtul Municipiul București întrucât acesta optase pentru valorificarea dreptului potrivit legii speciale.

Cenzurând această statuare a tribunalului, instanța de apel a reținut corect că, fiind vorba despre o acțiune introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă nu se poate opune judecării cererii, câtă vreme reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun, în acord cu prevederile art. 47 din actul normativ menționat.

Ca atare, nu a existat într-adevăr o statuare asupra fondului raportului juridic față de pârâtul Municipiul București, în privința căruia solicitarea de restituire a vizat o suprafață de 210 mp (identificată ca atare prin raportul de expertiză) care nu a făcut obiect al înstrăinărilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această situație juridică și soluția adoptată de tribunal în raport cu pârâtul Municipiul București, justificau aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., fără ca soluția să poată fi extinsă însă în privința pârâților - persoane fizice, care se aflau într-o altă poziție juridică.

Stabilind că față de acești pârâți, prima instanță n-ar fi intrat în cercetarea fondului, instanța de apel reține că s-ar fi făcut o aplicare "globală și incompletă" atunci când a fost aplicat principiul "error communis facit jus", cu consecința menținerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, fără "să rezulte analiza condițiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele".

În realitate, această analiză globală pe care o realizează prima instanță este justificată de faptul că pârâții persoane fizice se aflau în aceeași situație juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anii 1997 - 1998 (potrivit raportului de expertiză depus la data de 25.04.2012 - care a identificat suprafața rămasă în proprietatea statului și suprafețele înstrăinate chiriașilor - precum și a anexelor la acest raport), înaintate deci, de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de transmiterea oricărei notificări de către fostul proprietar.

Existența aceleiași situații juridice a foștilor chiriași -cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 justifica tragerea aceleiași concluzii cu privire la incidența teoriei validității aparenței în drept și a principiului "error communis facit jus" fără să fie necesară o analiză distinctă, în raport cu fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, pentru ca instanța de apel să poată trage concluzi unei necercetări a fondului.

Împrejurarea relevată prin motivele de apel - și reținută ca atare de instanță - cum că unii pârâți ar fi cumpărat apartamentele după promovarea acțiunii în revendicare, nu putea susține concluzia instanței, a necercetării fondului pentru o neanalizare particulară’ a fiecărui contract de vânzare-cumpărare.

Aceasta întrucât respectivii pârâți au achiziționat apartamentele de la dobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, autorii lor încheind cu toții contractele, cum s-a arătat, în anii 1997 - 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și contestării în vreo modalitate a titlului statului (ceea ce îi situează, în calitate de subdobânditori, în aceeași poziție juridică cu a autorilor, în relația cu statul, transmițătorul inițial și cel care a preluat imobilul revendicat).

De asemenea, dacă în ce privește aplicarea normelor de procedură conținute de Legea nr. 10/2001 - care permit părții reclamante să continue judecata de drept comun sau să ceară renunțarea ori suspendarea acesteia, pentru a-și valorifica pretențiile pe calea notificării - instanța de apel face o corectă aplicare, nu tot astfel se-ntâmplă cu normele de drept material ale acestui normativ (cărora instanța de apel le neagă deopotrivă incidența, reținând că "dispozițiile legii speciale nu sunt incidente în cauză").

Or, așa cum corect arată recurenții, normele de drept material interesând dreptul de proprietate, titularul și regimul juridic al acestuia, sunt de imediată aplicare, partea interesată putându-se prevala de acestea, pentru a tinde la paralizarea acțiunii în revendicare.

Asemenea dispoziții neputând fi suspendate de la aplicarea lor și dat fiind faptul că există în cadrul normativ la momentul judecății, pot fi invocate de pârâți în apărare (respectiv, încheierea cu bună-credință a actului; necontestarea acestuia în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (4).

Ca atare, potrivit considerentelor arătate, în pronunțarea soluției, instanța de apel a încălcat limitele decurgând din aplicarea principiului devoluțiunii (art. 292 C. proc. civ.), precum și dispozițiile art. 297 C. proc. civ., atunci când pronunțând soluția de desființare cu trimitere, a constatat o necercetare a fondului raporturilor juridice, fără să țină seama de situația diferită a părților chemați în judecată.

În consecință, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare.

În realitate, critica se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care va fi încadrată conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) și nu celor ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de pârât, urmând a fi găsită fondată, potrivit considerentelor arătate pe acest aspect în analiza celuilalt recurs.

Față de neregulile procedurale constatate cu privire la judecata din apel, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății se va ține seama, conform art. 315 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu limitele judecății, în legătură cu situația juridică distinctă a pârâților (Municipiul București și respectiv, pârâții - persoane fizice), ceea ce a făcut să aibă loc o analiză de fond în primă instanță în raport cu pârâții-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995. Se va ține seama de aspectele invocate prin acțiunea reclamantului (cea inițială și completatoare) vizând nevalabilitatea titlului statului, precum și de distincția între normele de procedură și cele de drept material conținute de Legea nr. 10/2001, coincidența acestora din urmă în cauzele aflate în curs de judecată, ca norme de imediată aplicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții BB. și H. și de Z. împotriva deciziei nr. 1373 A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.