ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 49/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 aprilie 2000, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar general, să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, imobil compus din teren și construcție.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ., art. 35 din Legea nr. 33/1994.

La data de 15 decembrie 2000, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numiților B. și C., D., E., F., G., H. și I., J., K. și L., M., N., O., P., Q., R., S. și T., U. și V., modificând cadrul procesual pasiv și completând cererea introductivă de instanță cu o acțiune în revendicare îndreptată și împotriva acestor persoane fizice, cumpărători ai unora dintre apartamentele din imobilul în discuție.

În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., fiind reiterate cele ale art. 480-481 C. civ. și cele ale Legii nr. 33/1994.

La data de 7 mai 2001 s-au formulat cereri de intervenție de W., una în interesul pârâtei Primăria municipiului București și cealaltă în interes propriu.

Prin sentința civilă nr. 993 din 21 decembrie 2001, Tribunalul București a respins cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, apreciind că nu s-a făcut dovada identității între autorul reclamantului, X., și persoana de la care a fost preluat imobilul, Y..

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 246A din 23 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, iar, prin decizia nr. 1846 din 18 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de reclamant, s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, cauza fiind trimisă, spre rejudecarea fondului, la același tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 noiembrie 2008, sub nr. x/2008.

Prin sentința nr. 487 din 8 martie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de W. și l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului Z. cheltuieli de judecată, în sumă de 1968,85 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, mai întâi, că în primul ciclu procesual, s-a statuat că cererea reclamantului are natura juridică a unei acțiuni în revendicare și, în al doilea rând, că pârâții persoane fizice dețin imobilul în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest context, Tribunalul a constatat că, în cauză, acționează principiul validității aparenței în drept (error communis facit ius), în speță, teoria aparenței dreptului și eroarea comună și invincibilă operând în favoarea pârâților, deoarece nu puteau cunoaște existența unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terțe persoane, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar general, Tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950, acte normative cu privire la care a fost adoptată Legea nr. 10/2001, și, constatând că reclamantul a formulat notificările nr. x/2001 și nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, București, formându-se dosarele nr. x și nr. y (conexate), prevalându-se astfel de prevederile legii speciale de reparație, a apreciat că cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun.

A fost făcută trimitere la dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât reclamantul nu a renunțat la cererea de chemare în judecată și nici nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, acțiunea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, reclamantul urmând să își valorifice dreptul prin procedura instituită de legea specială.

Față de soluția adoptată cu privire la cererea principală, tribunalul a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de W., iar în ceea ce privește intervenientul S.C. Centrul Istoric S.A., s-a reținut că introducerea sa în cauză a fost dispusă de instanță din oficiu, deci nu există o cerere asupra căreia să se pronunțe.

Prin decizia nr. 1373 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

S-a constatat că reclamantul a sesizat instanța de judecată, la data de 28 aprilie 2000, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, formulată inițial în contradictoriu cu Municipiul București și completată ulterior, prin cererea din data de 15 decembrie 2000, prin chemarea în judecată și a persoanelor fizice dobânditoare ale spațiilor locative din imobilul situat în București.

Acțiunea fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că dispozițiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că reclamantul a înțeles să solicite restituirea imobilului ce a aparținut autorului său și în baza noului act normativ, formulând notificările pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere atunci când a apreciat că "cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun".

S-a apreciat că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă doar dacă exista opțiunea reclamantului în acest sens, față de dispozițiile art. 47 din actul normativ în discuție, însă reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun, astfel că soluționarea cauzei se realizează în raport cu regulile prevăzute de art. 480 C. civ., iar, din perspectiva acestora, premisa esențială în soluționarea acțiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câștig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

S-a constatat că prima instanță s-a limitat la a aminti modalitatea în care fostul AA. a fost preluat de stat, fără a examina valabilitatea preluării din perspectiva cerințelor celor două acte normative pe care le reține, Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950, examinare esențială, întrucât problema și necesitatea verificării bunei-credințe a cumpărătorilor chiriași, în aplicarea regulii "error communis facit jus", apare subsidiar modalității de preluare a imobilului și doar în ipoteza unei preluări nevalabile.

Or, din considerentele sentinței apelate, a rezultat că argumentul pentru care prima instanță a apreciat că se impune a fi menținute contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 l-a constituit faptul că pârâții persoane fizice "nu puteau cunoaște existența unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terțe persoane, în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil", apreciere globală și incompletă, din care nu se poate desprinde concluzia trasă de judecătorul fondului cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului și care nu evidențiază analiza îndeplinirii condițiilor de validitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele, unele dintre acestea fiind perfectate ulterior înregistrării acțiunii în revendicare pe rolul instanței de judecată.

S-a reținut că această motivare nu respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunțării motivelor de fapt și de drept care au fundamentat convingerea instanței în pronunțarea soluției, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților, astfel că, neputându-se considera că Tribunalul a intrat în cercetarea fondului cauzei și dată fiind solicitarea expresă a apelantului-reclamant de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării instanței de judecată), Curtea a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis dosarul aceleiași instanțe, în rejudecare urmând a se proceda la verificarea valabilității titlurilor în conflict din perspectiva regulilor consacrate în aplicarea art. 480 C. civ. și ținându-se cont de legislația în vigoare la momentul încheierii fiecăruia dintre actele de înstrăinare de către pârâții persoane fizice.

Prin decizia civilă nr. 1244/24.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâții BB. și H. și de Z. împotriva deciziei nr. 1373 A din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Analizând cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte a constatat că acestea deduc judecății critici fondate, reținând că, potrivit art. 292 C. proc. civ., devoluțiunea în apel este dată, pe de o parte, de ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum) și, pe de altă parte, de criticile formulate prin exercitarea apelului (tantum devolutum quantum apellatum).

În speță, criticile din apelul reclamantului au vizat greșita respingere a acțiunii prin reținerea incidenței Legii nr. 10/2001 - în contextul în care aceasta a intrat în vigoare după data promovării acțiunii în revendicare de drept comun, la 26.04.2000 - ceea ce ar fi trebuit, într-o logică juridică, să conducă la soluția de inadmisibilitate a acțiunii (și nu la respingerea acesteia pe fond). Or, s-a arătat, excepția de inadmisibilitate nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

Cel de-al doilea aspect al criticilor din apel a vizat nemotivarea sentinței, întrucât nu poate fi reținută buna-credință a pârâților fără a se arăta de ce sunt înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările nr. x/2001 și nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, București.

Astfel învestită și respectând limitele devoluțiunii date prin dispozițiile art. 262 C. proc. civ., instanța de apel nu putea reține o neanalizare a valabilității titlului statului și, pe acest temei, să pronunțe soluția de desființare cu trimitere în raport cu toți pârâții, decât cu nesocotirea cadrului judecății.

La fel, reținând că trebuie analizată, cu ocazia rejudecării, valabilitatea preluării din perspectiva cerințelor a două acte normative - Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950 - instanța de apel nesocotește limitele devoluțiunii și din perspectiva celuilalt aspect al acestui principiu - se devoluează ceea ce a făcut obiect al judecății în primă instanță.

Or, ceea ce a pretins reclamantul prin cererea dedusă judecății (și ulterior, prin cererea completatoare, prin care a extins cadrul procesual, chemând în judecată și pârâții - persoane fizice) a fost nerealizarea scopului exproprierii, ceea ce l-ar îndreptăți la restituirea imobilului (întrucât n-a mai fost demolat, nerealizându-se obiectivul exproprierii), acestea fiind aspectele de nelegalitate susținute de reclamant pe tot parcursul procesului, iar o astfel de analiză, impusă de instanța de apel sub aspecte neinvocate de parte, depășește cadrul judecății.

Instanța de recurs a reținut ca fiind întemeiată și critica pârâților referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. și pronunțarea soluției de desființare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță sub motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului raporturilor juridice.

Sub acest aspect, decizia din apel este eronată, întrucât, pe de o parte, nu distinge între situația juridică a diferitelor categorii de pârâți atrași în proces și, pe de altă parte, nu distinge între normele de drept procedural și cele de drept material ale Legii nr. 10/2001 (care au, în funcție de această natură, o aplicare diferită).

Astfel, reținând că reclamantul a transmis și notificări conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, prima instanță a fondului a stabilit că acțiunea în revendicare a reclamantului nu mai poate fi primită față de pârâtul Municipiul București, întrucât acesta optase pentru valorificarea dreptului potrivit legii speciale.

Cenzurând această statuare a Tribunalului, instanța de apel a reținut corect că, fiind vorba despre o acțiune introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă nu se poate opune judecării cererii, câtă vreme reclamantul a înțeles să continue acțiunea potrivit dreptului comun, în acord cu prevederile art. 47 din actul normativ menționat.

Ca atare, nu a existat într-adevăr o statuare asupra fondului raportului juridic față de pârâtul Municipiul București, în privința căruia solicitarea de restituire a vizat o suprafață de 210 mp (identificată ca atare prin raportul de expertiză) care nu a făcut obiect al înstrăinărilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această situație juridică și soluția adoptată de Tribunal în raport cu pârâtul Municipiul București justificau aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., fără ca soluția să poată fi extinsă însă în privința pârâților - persoane fizice, care se aflau într-o altă poziție juridică.

Stabilind că, față de acești pârâți, prima instanță n-ar fi intrat în cercetarea fondului, instanța de apel reține că s-ar fi făcut o aplicare "globală și incompletă", atunci când a fost aplicat principiul "error communis facit jus", cu consecința menținerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, fără "să rezulte analiza condițiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele".

În realitate, această analiză globală pe care o realizează prima instanță este justificată de faptul că pârâții persoane fizice se aflau în aceeași situație juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anii 1997 - 1998 (potrivit raportului de expertiză depus la data de 25.04.2012 - care a identificat suprafața rămasă în proprietatea statului și suprafețele înstrăinate chiriașilor - precum și a anexelor la acest raport), înainte deci, de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de transmiterea oricărei notificări de către fostul proprietar.

Existența aceleiași situații juridice a foștilor chiriași-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 justifica tragerea aceleiași concluzii cu privire la incidența teoriei validității aparenței în drept și a principiului "error communis facit jus", fără să fie necesară o analiză distinctă, în raport cu fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, pentru ca instanța de apel să poată trage concluzia unei necercetări a fondului.

Împrejurarea relevată prin motivele de apel - și reținută ca atare de instanță - cum că unii pârâți ar fi cumpărat apartamentele după promovarea acțiunii în revendicare nu putea susține concluzia instanței, a necercetării fondului pentru o neanalizare particulară a fiecărui contract de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât respectivii pârâți au achiziționat apartamentele de la dobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, autorii lor încheind cu toții contractele, cum s-a arătat, în anii 1997 - 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și contestării în vreo modalitate a titlului statului (ceea ce îi situează, în calitate de subdobânditori, în aceeași poziție juridică cu a autorilor, în relația cu statul, transmițătorul inițial și cel care a preluat imobilul revendicat).

De asemenea, dacă în ce privește aplicarea normelor de procedură conținute de Legea nr. 10/2001 - care permit părții reclamante să continue judecata de drept comun sau să ceară renunțarea ori suspendarea acesteia, pentru a-și valorifica pretențiile pe calea notificării - instanța de apel face o corectă aplicare, nu tot astfel se întâmplă cu normele de drept material ale acestui normativ (cărora instanța de apel le neagă deopotrivă incidența, reținând că "dispozițiile legii speciale nu sunt incidente în cauză").

Or, așa cum corect arată recurenții, normele de drept material interesând dreptul de proprietate, titularul și regimul juridic al acestui drept sunt de imediată aplicare, partea interesată putându-se prevala de acestea, pentru a tinde la paralizarea acțiunii în revendicare.

Asemenea dispoziții neputând fi suspendate de la aplicarea lor și dat fiind faptul că există în cadrul normativ la momentul judecății, pot fi invocate de pârâți în apărare (respectiv, încheierea cu bună-credință a actului; necontestarea acestuia în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (4).

Înalta Curte a constatat că, în pronunțarea soluției, instanța de apel a încălcat limitele decurgând din aplicarea principiului devoluțiunii (art. 292 C. proc. civ.), precum și dispozițiile art. 297 C. proc. civ., atunci când, pronunțând soluția de desființare cu trimitere, a constatat o necercetare a fondului raporturilor juridice, fără să țină seama de situația diferită a părților chemate în judecată, fiind găsit incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare.

În același sens, al depășirii limitelor judecății din apel, s-a reținut ca fiind întemeiate și criticile recurentului-pârât Z., circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care vor fi încadrate conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în sensul că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale.

Față de neregulile procedurale constatate cu privire la judecata din apel, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate, a casat decizia atacată și a trimis, spre rejudecare, cauza aceleiași instanțe de apel, indicând că, la reluarea judecății se va ține seama, conform art. 315 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu limitele judecății, în legătură cu situația juridică distinctă a pârâților (Municipiul București și, respectiv, pârâții - persoane fizice), ceea ce a făcut să aibă loc o analiză de fond în primă instanță în raport cu pârâții-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și aspectele invocate prin acțiunea reclamantului (cea inițială și completatoare) vizând nevalabilitatea titlului statului, precum și de distincția între normele de procedură și cele de drept material conținute de Legea nr. 10/2001, cu incidența acestora din urmă în cauzele aflate în curs de judecată, ca norme de imediată aplicare.

În rejudecarea apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2019*.

Prin decizia nr. 526 A din 29 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului.

A fost anulată, în parte, sentința civilă apelată, în ceea ce privește cererea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și, evocând fondul acestei cereri, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

A fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 210 mp din imobilul situat în București, str. x, formată din suprafața exclusivă de 195,41 mp. și suprafața de 14,59 mp. din părțile comune indivize ale imobilului, suprafețe identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză de expert CC. (filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2).

Au fost respinse cererile de intervenție formulate de intervenientul W. și păstrată soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice și cu pârâtul S.C. Centrul Istoric.

Pentru hotărî astfel, instanța de apel a reținut, cu putere obligatorie, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casația și Justiție cu privire la: 1. acțiunea în revendicare introdusă anterior Legii nr. 10/2001 urmează a fi analizată pe fond, întrucât această din urmă reglementare nu se opune continuării judecății cât timp partea se manifestă în acest sens, în acord cu prevederile art. 47 din Lege; 2. analiza globală a condițiilor de valabilitate a actelor de vânzare cumpărare efectuată de prima instanță este justificată de faptul că pârâții persoane fizice se aflau în aceeași situație juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare cumpărare în anii 1997 -1998, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de transmiterea oricărei notificări de către proprietar, iar subdobânditorii ulteriori au dobândit aceeași poziție juridică cu autorii lor; 3. Legea nr. 10/2001 conține atât norme de drept procedural, cât și norme de drept material, relative la dreptul de proprietate, titularul și regimul juridic al acestui drept, norme aplicabile cauzei ca norme de imediată aplicare.

Totodată, fiind în rejudecarea în fond a apelului, urmare a casării deciziei anterioare a instanței de apel, în respectarea dispoziții înscrise în art. 292 C. proc. civ., deși apelul este o cale de atac cu caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel poate analiza netemeinicia sau nelegalitatea sentinței atacate numai în limita criticilor invocate prin motivele de apel, respectiv în limita a ceea ce a soluționat prima instanță.

Din această perspectivă, instanța de apel a analizat actele dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de către apelantul reclamant, așa cum acestea au fost indicate de către instanța de recurs - greșita respingere a acțiunii prin reținerea incidenței Legii nr. 10/2001 și nemotivarea sentinței, respectiv reținerea bunei credințe fără a se arată de ce au fost înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările formulate de acesta, prin raportare la dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs, anterior indicate.

Instanța de apel a reținut că, la 26.04.2000, anterior intrării în vigoare a actului normativ cu caracter special, Legea nr. 10/2001, reclamantul A., succesor al autorului său, X., a promovat, în contradictoriu cu Municipiul București, acțiunea în revendicare de drept comun, solicitând obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și posesie a întregului imobil, teren și construcție, situat în București.

Reclamantul a invocat, în susținerea cererii sale, titlul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului său - X., bun ce se arată că a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, lărgirea Bulevardului I.C. Brătianu, prin sentința civilă nr. 781/13.10.1936 și a procesului-verbal din 04.03.1950.

S-a arătat că operațiunea ce a determinat exproprierea a fost realizată doar parțial, demolarea construcției ce a aparținut lui X. nu a mai fost necesară, fiind incidente astfel dispozițiile Legii nr. 33/1994, aplicabilă și situațiilor născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Ulterior, extinzând cadrul procesual pasiv, reclamantul a chemat în judecată pârâții persoane fizice, indicați de către Primăria Municipiului București ca fiind dobânditori ai unei părți din imobil - apartamente și părți comune, în temeiul Legii nr. 112/1995, precizând că acțiunea în revendicare se îndreaptă și împotriva acestora.

În motivarea acțiunii în revendicare formulate împotriva terților dobânditori, reclamantul reiterează considerentele expuse în cererea de chemare în judecată, relative la nerealizarea scopului exproprierii, solicitând ca, în raport de pârâții dobânditori instanța să procedeze la compararea titlurilor, în condițiile în care statul stăpânea bunul în baza unui act normativ ce fusese aplicat în mod abuziv, solicitându-se acordarea preferabilității titlului reclamantului, titlu ce emană de la adevăratul proprietar.

Legitimarea procesuală activă a reclamantului, în prezenta acțiune în revendicare de drept comun, a fost statuată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual prin decizia de casare pronunțată în recurs, decizia civilă nr. 1846/18.03.2008.

Instanța supremă a reținut, cu putere obligatorie pentru instanțele de fond, împrejurarea că recurentul reclamant A. a făcut dovada, prin actul de partaj autentificat la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, sub nr. x/02.11.1945, că în patrimoniul defunctului X., autorul reclamantului, s-a aflat imobilul din București, str. x, denumit AA., care fiind expropriat de Primărie prin decizia nr. 22/1939, nu formează obiectul partajului, urmând ca moștenitorii să împartă suma ce se va depune de Primărie drept preț.

A concluzionat instanța de recurs că există identitate între imobilul revendicat în prezenta cauză, AA. și, imobilul ce a fost proprietatea autorului reclamantului, fostul AA.., fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că în evidențele administrative apare bunul preluat de la Y..

Așadar, apare pe deplin dezlegată calitatea procesuală activă a reclamantului în prezenta acțiune în revendicare, acesta având legitimarea de a solicita restituirea unui bun imobil ce a aparținut autorului său, bun preluat de statul român.

În ceea ce privește modalitatea de preluare a bunului, din actele dosarului rezultă că într-adevăr bunul a făcut, anterior anului 1945, obiectul unei proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică, procedură declanșată de Primăria București.

Procedura de expropriere nu a fost finalizată, fiind în cursul unei proceduri judiciare, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 174/28.04.1949, prin decizia nr. 1327/06.12.1949, Curtea Supremă, secția Civilă a stins litigiul (dosar fond), în aplicarea acestui act normativ ce prevedea următoarele - "Bunurile expropriate în temeiul legii de expropriere pentru cauză de utilitate publică din 1864, în privința cărora există acțiuni pendinte în fața instanțelor judecătorești, se consideră trecute, prin efectul prezentului decret, în proprietatea și folosința Statului. Procesele în curs de judecată, privitoare la bunurile arătate în alineatul precedent sunt stinse".

Prin procesul-verbal încheiat la 04.03.1950, s-a procedat la luarea în posesie a bunului din str. x, în act făcându-se mențiunea că acesta constituie fosta proprietate a moștenitorilor lui X. și este expropriat pentru cauză de utilitate publică, procesul-verbal fiind încheiat în vederea punerii în executare a prevederilor Decretului Lege nr. 174/1949 .

Din înscrisurile depuse în dosarul de fond rezultă și că imobilul situat în str. x, sector 3 figurează preluat în proprietatea statului în conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1950 poz. 239, pag. 375, fost proprietatea numitului X., căruia i s-a naționalizat AA., str. x .

Deși în înscrisurile doveditoare administrate în ciclurile procesuale anterioare, imobilul apare cu adrese administrative diferite (str. x, str. x), din certificatul emis de Consiliul General al Municipiului București nr. x reiese că imobilul la care se referă procesul-verbal nr. x/1940 este înregistrat pe str. x sector 3, iar în trecut imobilul a avut până în anul 1948 numărul 5 pe str. x pe str. x.

Și în adresa nr. x/27.01.2003, se atestă că imobilul cu numărul 2 de pe str. x a purtat următoarele adrese poștale - numărul 6 de pe str. x, la nivelul anului 1895; numărul 2 de pe str. x, la nivelul anului 1948; numărul 5 de pe str. x, anterior anului 1948; numărul 1 de pe str. x, la nivelul anului 1948 .

Urmare a trecerii bunului în proprietatea statului român, imobilul situat în București și-a schimbat destinația inițială, aceea de hotel, a intrat în fondul locativ de stat, fiind supus normării și repartizării, cu titlu de locuințe și alte spații.

Prin cererea adresată Municipiului București la 24.07.1996, înregistrată sub nr. x/24.07.1996, A. a solicitat, în conformitate cu art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Băniei, și Mavrogheni, invocându-se calitatea de moștenitor legal al autoarelor DD. și A. Elena. În cuprinsul cererii petentul învederează că a depus o cerere similară și la Comisia Locală sector 2 București .

Prin adresa nr. x/14.04.2003, Primăria Municipiului București comunică petentului A. că cererea nr. x (dosar x/24.07.1996), prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din str. x și str. x, nu a fost soluționată, întrucât, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și-a încetat activitatea. (dosar rejudecare).

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, un număr de apartamente din acest bun imobil au fost înstrăinate de către Primăria Municipiului București, în aplicarea art. 9 din acest act normativ.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea P., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului de la etajul 3 din imobilul din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul J., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.01.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul S., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea M., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul U., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea F., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la parterul imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul B., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea N., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.05.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul EE., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul H., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 1 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul K., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul E., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.07.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătorul R., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea G., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 2 al imobilului din str. x.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătorul Primăria Municipiului București, prin S.C. Centrul Istoric S.A., și cumpărătoarea D., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament de la etajul 3 al imobilului din str. x.

Ulterior, dreptul de proprietate asupra unor apartamente dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost transmis din patrimoniul chiriașilor cumpărători, fie pe calea succesiunii, fie prin înstrăinare prin acte succesive de vânzare cumpărare.

Astfel, potrivit reținerilor instanței de apel din ciclul procesual anterior, au dobândit dreptul de proprietate prin succesiune:

- K., în calitate de moștenitor al defunctului E., dobânditorul ap. 40, în baza contractului nr. x/05.04.1997;

- FF.,în calitate de moștenitor al defunctului Q., cumpărătorul ap. 25 din imobil, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/27.05.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;

- GG., în calitate de moștenitor al defunctei G., dobânditoare a ap. 45, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.04.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995¸;

- H. și BB., în calitate de moștenitori ai defuncților H. și I., cumpărători ai ap. 30 în baza contractului nr. x/15.04.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;

- HH., cu domiciliul în București, moștenitor al defunctei D., cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. x/03.04.1997

Totodată, au devenit proprietari urmare a perfectării unor contracte subsecvente de vânzare cumpărare:

- II. și Z., cumpărători ai ap. 42 din imobil, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.2003, încheiat cu JJ., moștenitorul lui R., cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare cumpărare nr. x/01.07.1997;

- KK., în baza contractului autentificat sub nr. x/2002, încheiat cu numitul LL., moștenitor al defunctei M., cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului nr. x/03.04.1997, din patrimoniul acesteia dreptul fiind transmis prin succesiune către MM., moștenitor al defunctei.

Municipiul București a comunicat, prin adresa nr. x/09.05.2001, că la această dată imobilul se află în proprietatea statului în proporție de 61,778 %, restul de 38,226 % fiind vândut foștilor chiriași ce dețineau contracte de închiriere.

Prin raportul de expertiză tehnică în construcții întocmit de expert inginer CC., în fața instanței de fond, raport ale cărui concluzii nu au fost contestate, a fost identificat bunul imobil AA., preluat de stat.

Expertul a arătat că, deși în actele emise de primărie, este indicată suprafața înstrăinată ca reprezentând 61% din construcție, acest procent este calculat prin raportare la totalul suprafeței utile a imobilului, fără a se ține seama că suprafața totală de 1230,37 mp. se compune din suprafața locuibilă de 677,78 mp. (55,09 %) și suprafața cotă indiviză de 552,59 mp. (44,91 %).

Din suprafața locuibilă de 677,78 mp. (55,09 %) a fost vândută o suprafață de 467,78 mp, ce reprezintă o cotă de 69% fiind înstrăinată odată cu suprafața locuibilă și cota de 69% din părțile comune indivize.

Expertul a indicat că suprafața neînstrăinată este de 210 mp. suprafață locuibilă, din care 195, 41 mp. suprafață exclusivă și 14,59 mp. suprafață comună, aceste suprafețe fiind identificate în planurile anexă ale raportului de expertiză imobiliară, filele x vol. II. dosar Tribunal, ciclul procesual nr. 2.

În cuprinsul raportului este arătat și că imobilul a avut 76 de încăperi, din care au fost înstrăinate 41, astfel că un număr de 28 de încăperi au rămas în proprietatea statului, o parte dintre acestea fiind închiriate, pe planul de situație al fiecărui nivel fiind evidențiate prin culori diferite spațiile vândute - culoarea verde, spațiile închiriate - culoarea roz, dependințe și holuri - culoarea galbenă.

Prin acțiunea în revendicare formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților, posesori ai bunului imobil preluat de la autorii săi, să îi lase în deplină proprietate întregul imobil.

Analizând actele dosarului prin prisma temeiului juridic al acțiunii formulate, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, fondată pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Dispozițiile de drept comun, conținute de C. civ., dau vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o considera adecvată finalității urmărite.

În cursul unei proceduri în revendicare de drept comun, în situația în care ambele părți exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanța să se analizeze cele două titluri pentru a stabili care dintre acestea este mai caracterizat, fără a putea face verificări în ceea ce privește validitatea titlului vreuneia dintre părți, în cazul în care nu este învestită cu o asemenea pretenție.

Obiectul prezentei acțiuni în revendicare îl reprezintă, așa cum s-a arătat, bunul imobil, AA., aparținând lui X., autorul reclamantului A., cum s-a reținut prin decizia de casare 1846/18.03.2008 pronunțată de ÎCCJ, secția Civilă, ce a intrat în patrimoniul statului român, prin aplicarea unor dispoziții normative speciale la nivelul anilor 1949 - 1950.

Instanța de apel a constatat că, în prezenta cauză, toate părțile adverse exhibă titluri de proprietate: reclamantul titlul autorilor săi - act de vânzare cumpărare, urmat de înscrierea provizorie în cartea funciară; pârâtul Municipiul București, pentru partea din imobil neînstrăinată - titlul statului întemeiat pe Decretul nr. 174/1949 și Decretul nr. 92/1950, pârâții dobânditori ce au avut calitatea de chiriași - contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pârâții subdobânditorii - titlul de moștenitor coroborat cu contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, al autorului lor, fie actul autentic de vânzare cumpărare coroborat cu contractul de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, al autorului lor.

În aceste condiții, în acțiunea în revendicare promovată, instanța de judecată este obligată să procedeze la analiza preferabilității titlurilor prezentate de părți prin prisma criteriilor impuse de dreptul comun, fără a fi ignorate efectele legilor speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin raportare și la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, așa cum acesta este interpretat prin prisma hotărârilor pronunțate de CEDO în materie.

În ceea ce îl privește pe reclamant, se constată că dreptul de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului este dovedit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/26.10.1921 și transcris sub nr. x/1921, prin care X. dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. x, corespunzătoare str. x și procesul-verbal nr. x/1940 emis de Comisia Cărților Funciare București, privind imobilul din București, str. x și str. x.

Anterior promovării prezentului litigiu, reclamantul nu a solicitat recunoașterea pe cale judiciară a dreptului său de proprietate, astfel că nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios.

Din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin și alții împotriva României, cauza Viașu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins demult ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc).

Prin hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, CEDO a reținut că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În jurisprudența sa anterioară, contemporană promovării acțiunii, Curtea Europeană a subliniat în toate cazurile împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (cauza Păduraru c. României), drept ce a supraviețuit în timp.

În viziunea actuală a Curții Europene nu se mai recunoaște, în patrimoniul foștilor proprietari deposedați, un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (hotărârea Atanasiu ș.a.).

Prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă.

În consecință, în accepțiunea dată de instanța de contencios european din momentul pronunțării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, conceptului de "bun actual", reclamantul nu deține un asemenea bun.

Pornind de la aceste rețineri, instanța de apel a analizat distinct acțiunea în revendicare formulată împotriva Municipiului București, pentru partea de imobil deținută în continuare de acesta, și împotriva pârâților persoane fizice, pentru partea de imobil ce a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, părți de construcție identificate în raportul de expertiză ale cărui concluzii au fost anterior expuse, din perspectiva dispozițiilor de drept comun înscrise în C. civ. ce se completează cu dispozițiile de drept material înscrise în Legea nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte, inclusiv în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict.

Verificând soluția de respingere a acțiunii în revendicare în raport cu pârâtul Municipiul București, întemeiată pe considerentul că cererea acestuia urmează a fi analizată în procedura specială a Legii nr. 10/2001, având în vedere formularea notificării, se constată că această soluție este nefondată, urmând a fi admise criticile formulate prin calea de atac promovată de reclamantul A.

Astfel cum s-a arătat și în precedent, și cum a statuat instanța supremă în decizia de casare, în cazul acțiunii formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ.

Așadar, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se finaliza acțiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acesteia.

Acțiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate, în aplicarea prevederilor art. 47 din Lege, având în vedere manifestarea de voință a reclamantului.

Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude procedural posibilitatea de a se finaliza acțiunea în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acesteia; prin raportare la dispozițiile de drept material conținute de aceasta se reține că, prin actul normativ special, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, cu plata sau fără plata unor despăgubiri, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din vechiul C. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a fost anulată, în parte, sentința civilă apelată, în ceea ce privește cererea în revendicare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, constatându-se că soluția instanței de fond, de respingere a acestei cereri cu motivarea că partea poate apela la dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, este nefondată.

Instanța de apel nu a pronunțat soluția de anulare cu trimitere spre rejudecare, deși Tribunalul nu a analizat această cerere, iar reclamantul a solicitat pronunțarea acestei soluții în aplicarea art. 297 teza II C. proc. civ., chiar prin cererea de apel, fiind evocat fondul acestui capăt de cerere prin prezenta decizie.

Această măsură procedurală este determinată, în primul rând, de dispoziția deciziei de casare ce a casat integral soluția pronunțată de instanța de apel în ciclul procesual anterior, prin care se dispusese trimiterea cauzei la instanța de fond, dar și de imperativul asigurării dreptului la un proces echitabil, în componenta timpului rezonabil impus pentru soluționarea unei cauze, având în vedere vechimea prezentului dosar - cererea de judecată fiind înregistrată pe rolul instanțelor la 26.04.2000, precum și de împrejurarea că dosarul se află, în prezent, în cel de al treilea ciclu procesual.

De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că apelantul-reclamant nu a solicitat administrarea unor probe suplimentare în apel, iar probele administrate în fața instanței de fond nu au fost contestate, nefiind invocate neregularități procedurale în ce privește administrarea acestora.

Mai mult, prin decizia de casare, instanța supremă a dezlegat chestiuni de drept comune acțiunii în revendicare - formulate atât în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, cât și cu Municipiul București, iar prin prezenta decizie s-a statuat asupra situației juridice a întregului bun.

Solicitarea reclamantului din rejudecare, de trimitere a cererii Tribunalului pentru soluționare a cererii sale prin prisma Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită în apel, depășind limitele judecății prezentului litigiu.

Pe cale de consecință, evocând fondul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, instanța de apel a analizat titlurile celor două părți în conflict, prin realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți, prin raportare la dispozițiile CEDO indicate, luându-se în considerare și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Pe fondul acțiunii formulate împotriva Municipiului București, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a