ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 991/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, sub nr. x/2016, la 1 iulie 2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria sectorului 5 București, solicitând să se constate dobândirea dreptului de proprietate, prin prescripție achizitivă și joncțiunea posesiilor, asupra imobilului teren, situat în București, str. x, în suprafață de 546 m.p., cu vecinătățile indicate în cerere. Prin întâmpinare, pârâta Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București; excepția lipsei calității procesuale pasive; pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 8860/14 decembrie 2016, Judecătoria sectorului 5 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1920/15 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 5 București, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate împotriva acestei pârâte; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, reprezentat de Primarul General; a admis acțiunea în contradictoriu cu acest pârât și a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra terenului de 539 m.p., situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de către expertul E..

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva sentinței civile nr. 1920/15 decembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, considerând-o netemeinică și nelegală. Prin decizia nr. 1416 A din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul exercitat în cauză, a schimbat, în parte, sentința apelată și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar, ca neîntemeiată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și i-a obligat pe intimații reclamanți la plata către apelant a sumei de 3.595,5 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește critica din apel, prin care s-a susținut că reclamanții nu îndeplinesc cerința caracterului neechivoc al posesiei exercitate de ei și de autorii lor, aceasta urmează a fi analizată în condițiile art. 479 alin. (1) teza I și art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Uzucapiunea se întemeiază pe existența unei posesii care, pentru a putea conduce la dobândirea proprietății, trebuie să fi fost exercitată în mod util, potrivit art. 1847 C. civ., adică fără să fi fost afectată de vreun viciu - discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul - și fără ca respectiva posesie să fi încetat prin întrerupere sau precaritate. Din aspectele de fapt relevate de probatoriul administrat, Curtea a constatat că lipsa achitării impozitelor de către autorii reclamanților și, ulterior, de către aceștia din urmă, constituie o cauză de viciere a posesiei de lungă durată sub aspectul caracterului său public, sub aspectul exercitării posesiei sub nume de proprietar sau din perspectiva precarității, respectiv a lipsei elementului intențional, psihologic. Potrivit adresei nr. x din 25 august 2016 emise de către D.I.T.L. sector 5, în evidența electronică a instituției nu figurează înregistrați titulari de rol fiscal la adresa din str. x. Deși există elemente de fapt (împrejmuirea parțială a terenului, cultivarea sa) care denotă că reclamanții și autorii lor au intenționat să stăpânească terenul învecinat cu proprietatea lor, sub nume de proprietar și în mod public, în condițiile în care reclamanții opun posesia de lungă durată Municipiului București, devine relevantă situația rolului fiscal pentru acest imobil. Astfel, este adevărat că achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul, iar nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deținerea materiala a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare. Cu toate acestea, omisiunea înregistrării, în evidențele fiscale ale unității teritorial administrative căreia intimații îi opun acum posesia, afectează calitatea posesiei, ea devenind precară, nepublică în raport cu apelantul pârât. Este real că potrivit reglementării fiscale existente de-a lungul timpului, obligația de plată a impozitului pe teren revenea proprietarului imobilului (iar nu posesorului), însă, în egală măsură, este adevărat și notoriu și faptul că, în perioada posesiei invocate în cauză, au fost acceptate spre plată, pe baza unor simple declarații, impozite pe terenuri aflate doar în posesia titularilor de rol, regimul achitării impozitelor pe proprietate devenind mai riguros după adoptarea actualului Codul fiscal. Neplata impozitelor poate fi invocată de apelant sub aspectul viciului relativ al clandestinității, al echivocului posesiei, deoarece apelantul este chiar unitatea administrativ teritorială care, prin subdiviziunile sale, administrează bugetul local unde, dacă autorii reclamanților sau reclamanții s-ar fi înregistrat ca titulari de rol fiscal, aceștia ar fi obținut o posesie utilă, care să poată fi opusă Municipiului București. În concluzie, reținând caracterul echivoc al posesiei, ca efect al neînregistrării intimaților reclamanți și autorilor lor în evidențele fiscale, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârât, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței atacate și respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

Cererea de recurs formulată de reclamanți: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C., D., B. și A., criticând-o ca netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive: a. Instanța de apel a reținut caracterul echivoc al posesiei reclamanților, rezultând din neplata impozitelor, fără să supună dezbaterii această chestiune și fără ca apelantul să fi invocat o astfel de critică. Aceasta nu se poate deduce din formularea generică a apelantului, reținută de Curte, în sensul că "nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru a uzucapa". Nici în fața primei instanțe, Municipiul București nu a formulat o asemenea apărare. Mai mult, apelantul nu a arătat din care anume împrejurări ar rezulta viciile posesiei, astfel că este greșită reținerea instanței de apel, referitoare la invocarea de către apelant a neplății impozitelor sub aspectul viciului clandestinității sau al echivocului, astfel cum s-a consemnat în decizia recurată - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. b. Soluția instanței de apel este în contradicție cu prevederile art. 1846, art. 1852-1854 din C. civ. de la 1864. Sub un prim aspect, deși instanța de apel a reținut existența elementului material, ca element constitutiv al posesiei, respectiv faptul material al deținerii terenului și al săvârșirii unor acte de folosință, constând în modificări și transformări, respectiv îngrădiri și îmbunătățiri, a apreciat, în mod greșit, că aceste acte materiale nu au fost făcute de reclamanți și autorii lor pentru sine, cu intenția de a se comporta ca proprietari cu privire ia imobil, ceea ce ar determina precaritatea posesiei. Curtea a nesocotit dispozițiile art. 1854 C. civ., conform cărora reclamanții nu erau obligați să dovedească existența elementului intențional, textul de lege enunțat instituind, în favoarea lor, o prezumție legală, în sensul că stăpânirea materială a bunului reprezintă o exprimare a voinței că această stăpânire se face animus sibi habendi, deci, sub nume de proprietar. În cauză, nu s-a probat de către apelant situația de excepție, că reclamanții sau autorii lor au început prin a poseda pentru altul, în baza unui contract de uzufruct, locațiune, spre exemplu, astfel încât instanța de apel avea obligația de a reține, în favoarea acestor părți, prezumția existenței elementului intențional. Singurul fapt al nedeschiderii rolului fiscal și neplății taxelor și impozitelor pe perioada posesiei nu poate fi avut în vedere ca un element în măsură să răstoarne, ut singuli, prezumția de posesor animus sibi habendi, instituită prin art. 1854 C. civ. Mai mult, posesorul nu datorează taxe și impozite, acestea fiind în sarcina proprietarului. Clandestinitatea este viciul publicității posesiei și presupune exercitarea posesiei pe ascuns față de adevăratul proprietar, astfel încât acesta nu o poate cunoaște, după cum prevede art. 1852 C. civ. Or, unitatea teritorial administrativă cunoștea situația imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din adresa din 25 iulie 2016 eliberată de Primăria Municipiului București-Direcția Patrimoniu-Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, în care se reține că terenul reprezintă o secțiune din proprietatea particulară cu care autorul reclamanților, F., figura, la nivelul anului 1986, în evidențele cadastrale, ca posesor al suprafeței de 1.146 m.p., situată pe strada x, nr. 55. De asemenea, instanța de apel a reținut că terenul este împrejmuit și cultivat, dar a apreciat că aceste elemente nu sunt suficiente pentru a reține caracterul public al exercitării posesiei, cu toate că inclusiv martorii audiați în cauză au arătat că posesia reclamanților și autorilor lor asupra terenului este cunoscută în mod public. O astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1852 din vechiul C. civ., prevederi legale care se referă, în mod explicit, la modul ascuns și imposibil de cunoscut de către cel căruia i se opune uzucapiunea, este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material. Instanța de apel nu a aplicat, în mod corect, nici dispozițiile art. 1862 C. civ., care, referindu-se la clandestinitate, ca un viciu relativ, prevăd că poate fi opus uzucapantului "numai de cei în privința cărora posesiunea a avut asemenea caracter"; Curtea a reținut, față de Municipiul București, clandestinitatea posesiei, deși apelantul pârât nu a afirmat sau probat că nu a cunoscut despre posesia reclamanților și a autorilor lor. În concluzie, prin aplicarea corectă a C. civ., nu se peste susține, în mod temeinic, că, din cauza nedeschiderii rolului fiscal, posesia reclamanților ar fi afectată de viciul clandestinității, respectiv că nu ar fi fost publică, atâta timp cât nu a fost exercitată în ascuns față de adevăratul proprietar, Municipiul București. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 februarie 2019 și repartizat aleatoriu completului de filtru CF x, care a dispus măsurile procesuale necesare în derularea procedurii de filtru. Recursul a fost promovat în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., întrucât decizia a fost comunicată recurenților la 7 ianuarie 2019, iar recursul a fost exercitat la 31 ianuarie 2019, depus prin serviciul de registratură al Curții de Apel . Recurenții au timbrat recursul cu suma de 3.696 RON, astfel cum li s-a pus în vedere. Prin rezoluția din 13 februarie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați. În cauză nu a fost depusă întâmpinare. S-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea, în principiu, a recursului. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 5 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1416 A din 18 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 28 mai 2020 ora 09:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: a. Critica referitoare la depășirea limitelor de învestire a instanței, raportat la motivele de apel formulate și descrierea incompletă a împrejurărilor care le susțin, este fondată. În esență, Curtea de Apel și-a fundamentat soluția pe aspectul legat de neînregistrarea intimaților reclamanți și a autorilor lor în evidențele fiscale, ceea ce a determinat reținerea de către instanță a caracterului echivoc al posesiei exercitate de părți și antecesorii lor. Pe parcursul considerentelor, instanța de apel a făcut referire și la relevanța împrejurării de fapt enunțate mai sus în legătură cu îndeplinirea cerințelor unei posesii utile, conform art. 1847 C. civ., vizând caracterul său public și exercitarea sub nume de proprietar, precum și la existența elementului intențional, psihologic, care reprezintă un element constitutiv al posesiei. În raționamentul expus, Curtea a pornit de la ceea ce a considerat că reprezintă un motiv de apel, și anume invocarea caracterului echivoc al posesiei, sens în care l-a analizat din perspectiva necesității îndeplinirii obligațiilor fiscale de către reclamanți și autorii lor, prin aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I și art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Art. 479 alin. (1) teza I se referă la verificarea stabilirii situației de fapt și aplicării legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel. Dispoziția legală semnifică, că judecata în apel nu este limitată doar la motive de nelegalitate, ci, ca efect al caracterului devolutiv al căii de atac, prin motivele de apel se pot concepe și critici de netemeinicie, instanța urmând a verifica dacă situația de fapt reținută de prima instanță corespunde realității. Evident, o astfel de judecată se realizează însă, după cum prevede textul de lege, în limitele criticilor din apel. Cel de-al doilea text de lege evocat, art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prevede limitele efectului devolutiv al apelului, în sensul că instanța învestită cu calea de atac respectivă va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Norma juridică menționată, în prima sa teză, cea care interesează, exprimă una dintre limitările caracterului devolutiv al apelului, în sensul că instanța va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele căii de atac, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la cele criticate de apelant. Totodată, vor trebui evaluate și toate apărările invocate de adversar, numai în aceste condiții putându-se considera că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond. În speță, în legătură cu calitățile posesiei, apelantul pârât s-a rezumat să invoce că lipsa cerinței ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar este mai mult decât un viciu, afectând însăși existența posesiei, a redat conținutul dispozițiilor art. 1854 C. civ. și a susținut că nu este îndeplinită condiția caracterului neechivoc al posesiei. A conchis că nu sunt întrunite cerințele cumulative pentru a uzucapa, un uzurpator neputând fi considerat un bun proprietar (paragraful penultim de la pagina 3 din cererea de apel). După cum se poate constata, criticile din apel, sub acest aspect, au caracter generic, Municipiul București nefăcând nicio referire la împrejurarea de fapt legată de neplata impozitelor de către părțile adverse și autorii lor, care ar fi putut susține argumentele Curții în soluția de admitere a căii de atac și de respingere a acțiunii. Mai mult, nici în fața instanței de fond, pârâtul nu a invocat o astfel de apărare, prin întâmpinarea depusă, susținându-se excepția necompetenței materiale a primei instanțe; excepția lipsei calității procesuale pasive; caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, conform reglementărilor constituționale anterioare anului 1991, cu consecințe asupra neîndeplinirii termenului de 30 de ani, necesar pentru constatarea uzucapiunii de lungă durată. În aceste condiții, nici prima instanță, în evaluarea situației de fapt, nu a reținut o asemenea împrejurare legată de neplata obligațiilor fiscale. Prin urmare, Curtea de Apel, cu depășirea limitelor de învestire și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale care impuneau tocmai respectarea acestor limite, a admis calea de atac și, pe fond, a dispus respingerea acțiunii, fundamentându-și soluția pe un unic argument, neevocat de apelant, cel referitor la neplata impozitelor de către reclamanți și antecesorii lor. În consecință, sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. b. Având în vedere considerentele expuse în precedent, chestiunile de fond subsumate motivului doi de recurs nu vor mai fi analizate de prezenta instanță, în condițiile în care criticile recurenților vizează o problemă cu privire la care instanța de apel nu a fost legal învestită și pe care, în mod greșit, a examinat-o în afara cadrului procesual. Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496, art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Instanța de rejudecare va avea în vedere, raportat și la soluția ce urmează a se pronunța, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de recurenții reclamanți în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE,