Decizia nr. 1293/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1107/2016 a Tribunalului București

Obiectul cererii: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria Sector 5, prin Primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției situate în București, str. x, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. În drept, a invocat dispozițiile art. 488, ale art. 492 și următoarele din C. civ. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată. Pârâta Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual: Prin Sentința civilă nr. 1107 din 23 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut nelegalitatea acesteia. Prin Decizia civilă nr. 210 A din 6 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

Hotărârile pronunțate în al doilea ciclu procesual: În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 1178 din 15 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în București, str. x, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții efectuat în cauză de expertul B. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Municipiul București și Primăria Sectorului 5 București. Prin decizia civilă nr. 124 A din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria Sector 5, prin Primar, împotriva Sentinței civile nr. 1178 din 15 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Cererea de recurs: La data de 12 aprilie 2018 au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2016*, recursurile declarate de recurenții-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 124 A din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea recursului, acest recurent a susținut că Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, nu are calitate procesuală pasivă în cauză. În acest sens, a arătat că intimata-reclamantă este proprietara terenului situat în București, str. x E, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 noiembrie 2005 de notarul public C. În baza autorizației de construire din 22 iunie 2007, emisă de către Primăria Sectorului 5 București, intimata-reclamantă a început edificarea unei construcții pe terenul sus-menționat. Competența administrativă de eliberare a autorizației de construire nu echivalează cu calitatea procesuală pasivă în cererea prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate fără autorizație, iar, pe de altă parte, edificarea construcției în baza autorizației expirate echivalează cu lipsa autorizației de construire. Calitatea procesuală pasivă a Municipiului București nu poate fi reținută întrucât municipiul nu pretinde vreun drept de proprietate sau de creanță asupra construcției. Potrivit art. 492 C. civ., orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ pe cheltuiala sa și că sunt ale lui, până se dovedește din contră. Așadar, reclamanta este proprietara terenului și a construcției realizate pe terenul său și cu materialele sale. A susținut acest recurent că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material enunțate mai sus, considerând, în baza unei prezumții relative, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în temeiul dreptului de accesiune, interpretarea instanței fiind prea restrânsă. Sub un alt aspect, s-a arătat că motivarea hotărârii instanței de apel este circumscrisă exclusiv dispozițiilor art. 492 C. civ., fără a se face aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 7/1996. Astfel, potrivit art. 35 alin. (5) din Legea nr. 50/1991: "Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege." Potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1991, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile acestei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel. Autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și utilizarea construcțiilor. Potrivit art. 2 din Legea nr. 50/1991, autorizația de construire constituie actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea masurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor. A conchis acest recurent că cel mai important aspect care trebuia avut în vedere în cazul lipsei autorizației de construire este acela al sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 50/1991 pentru lipsa autorizației de construire și nicidecum consolidarea unui drept în situația încălcării dispozițiilor legale. Recurenta-pârâtă Primăria Sector 5 București, prin Primar, a criticat decizia recurată sub aspectul legitimării sale procesuale, respectiv din perspectiva inexistenței unui drept de opțiune al reclamantei între a urma procedura de obținere a autorizației de construire conform Legii nr. 50/1991 și a solicita să i se constate calitatea de proprietar asupra construcției edificate pe terenul propriu în temeiul accesiunii imobiliare artificiale. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea pronunțată camera de consiliu la data de 13 martie 2019, Înalta Curte a stabilit obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.321,45 RON, în sarcina fiecărui recurent. Recurenta-pârâtă Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru până la termenul de judecată acordat pentru verificarea admisibilității în principiu a recursurilor. În raport de această împrejurare, la termenul de judecată din 8 mai 2019, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 124 A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Astfel, Înalta Curte a anulat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 5 București, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 124 A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva aceleiași decizii și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 19 iunie 2019, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, este fondat, astfel că urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a susținut că nu are legitimare procesuală pasivă în cauză nu poate fi primit, având în vedere că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost dezlegată cu putere de lucru judecat. Astfel, prin Sentința civilă nr. 1107 din 23 septembrie 2016, pronunțată în primul ciclu procesual, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reținând că reclamanta este proprietar, atât al terenului situat în București, strada x nr. 1E, cât și asupra construcției edificate pe acest teren, având în vedere că prezumția instituită de art. 492 C. civ. nu a fost răsturnată; pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada că pârâții ar pretinde un drept de proprietate asupra materialelor din care a fost edificată construcția în litigiu. Prin urmare, o hotărâre de constatare a dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă nu poate fi opusă niciunuia dintre pârâți, întrucât aceștia nu pretind un drept de proprietate sau de creanță asupra construcției, singura persoană care ar putea emite o astfel de pretenție fiind fostul proprietar al terenului. A mai reținut această instanță că împrejurarea că pârâții fac parte din categoria autorităților publice cu atribuții în domeniul autorizării construcțiilor nu prezintă relevanță sub aspectul calității procesuale pasive, întrucât autorizația de construire este un act administrativ, care nu are aptitudinea de a constitui sau de a transmite dreptul de proprietate, iar refuzul de a o emite nu echivalează cu contestarea dreptului de proprietate. Însă, prin Decizia civilă nr. 210 A din 6 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București, reținând că, întrucât litigiul poartă asupra legalității edificării construcției, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute în Legea nr. 50/1991, autoritățile locale au legitimarea de a figura ca părți în proces. Prin urmare, cum excepția calității procesuale pasive a fost soluționată în cauză cu caracter definitiv, recurentul-pârât nu poate repune în discuție legitimarea sa procedurală. În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a validat raționamentul tribunalului care, în rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în București, str. x, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții efectuat în cauză de expertul B., în temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ., care instituie o prezumție relativă de proprietatea ce nu a fost răsturnată. De asemenea, curtea de apel a apreciat că dispozițiile relative la autorizarea lucrărilor de construcții cuprinse în Legea nr. 50/1991, precum și cele cuprinse în Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, ca și normele de aplicare a acesteia, nu înlătură prezumția relativă de proprietate. Prin cererea de apel, apelantul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat prevederile art. 1 alin. (1) și 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, conform cărora: "executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel", respectiv, "construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate". În esență, apelantul-pârât a solicitat să se constate că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să solicite constatarea dreptului de proprietate asupra construcției pe care a edificat-o cu materiale proprii, pe terenul aflat în proprietatea sa, în lipsa unei autorizații valabile de construire și în absența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, conform art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991. Înalta Curte constată că instanța de apel s-a rezumat în mod formal la a aprecia că dispozițiile relative la autorizarea lucrărilor de construcții cuprinse în Legea nr. 50/1991, precum și cele cuprinse în Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, ca și normele de aplicare a acesteia, nu înlătură prezumția relativă de proprietate instituită de art. 492 C. civ., fără a examina dacă, în situația particulară dedusă judecății, titularul cererii de chemare în judecată are deschisă posibilitatea constatării dobândirii dreptului de proprietate exclusiv în temeiul dispozițiilor C. civ., care reglementează accesiunea artificială imobiliară. Or, prin Decizia nr. 13/2019 din 8 aprilie 2019, publicată în M.O. nr. 440/3.06.2019, admițând recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, privitor la interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte a statuat în sensul că: "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii." Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., precum și împrejurarea că, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, în speță se regăsește situația premisă constând în edificarea de către reclamantă a unei construcții cu materiale proprii, pe terenul aflat în proprietatea sa, în lipsa unei autorizații valabile (în sensul în care a fost depășit termenul de valabilitate menționat în autorizația de construire din 22 iunie 2007, emisă Primăria sectorului 5 București, de 12 luni de la data începerii lucrărilor), Înalta Curte constată că Decizia nr. 13/2019, dată în recurs în interesul legii, este pe deplin aplicabilă în speță, întrucât recursul urmărește corectarea viciilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar dezlegarea dată în recurs în interesul legii nu reprezintă o normă nouă, ci o interpretare devenită obligatorie a unor dispoziții existente la data pronunțării hotărârii atacate. În plus, prin cererea de recurs, s-a criticat, în esență, tocmai modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991. În consecință, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și văzând dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 124/A din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.