Decizia nr. 2262/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1107/2016 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 18 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta F.C. Construct 97 S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5, prin Primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției existente pe terenul situat în București, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. Pârâții au formulat separat întâmpinări, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, au susținut că demersul judiciar este neîntemeiat.

Hotărârile pronunțate de instanțe în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1107 din 23 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva sentinței a promovat apel reclamanta F.C. Construct 97 S.R.L., iar prin decizia civilă nr. 210A din 6 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă calea de atac, anulată sentința și trimisă pricina spre rejudecare la tribunal. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1178 din 15 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea reclamantei și a constatat că aceasta a dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în București, identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, efectuat de expertul A.. Pârâții Municipiul București și Primăria sectorului 5 București au formulat, împotriva ultimei sentințe, cereri de apel, respinse de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 124A din 9 februarie 2018. În continuare, acești pârâți au recurat distinct decizia de apel, iar prin încheierea din 8 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul pârâtei Primăria sectorului 5 București, ca netimbrat, urmând ca, ulterior, prin decizia nr. 1293 din 19 iunie 2019, să admită recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar General, să caseze decizia atacată și să trimită pricina spre rejudecare la Curtea de Apel.

Hotărârea pronunțată, în apel, în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 2066A din 19 decembrie 2019, prin care a admis apelul pârâtului Municipiul București, prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 1178/15.09.2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

Cererea de recurs Împotriva ultimei decizii de apel a exercitat recurs reclamanta F.C. Construct 97 S.R.L., fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Critica dedusă judecății se referă la aplicarea greșită a raționamentului expus în Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de proprietarul terenului cu materialele proprii. Recurenta a învederat că a edificat pe terenul situat în str. x, o construcție cu fonduri proprii, în baza autorizației de construire nr. x/22.06.2007, cu respectarea cerințelor tehnice și de urbanism prevăzute în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea edificării construcțiilor. A îndeplinit condițiile stipulate în art. 1 din această lege, în sensul că "Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil-teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel’’. Instanța de apel a reținut greșit că nu a făcut dovada obținerii unei noi autorizații de construire și a constatat realizarea construcției în lipsa unei autorizații valabile. Or, în speță, actul a fost emis de Primăria sectorului 5, au fost obținute toate avizele, acordurile în baza documentației tehnice și au fost respectate cerințele de urbanism prevăzute în planul urbanistic zonal. Recurenta s-a prevalat de dispozițiile art. 7 alin. (6) 1 și alin. (6) 2 din Legea nr. 50/1991, modificată și completată prin Legea nr. 193/2019, conform cărora în situația nefinalizării lucrărilor în termenul de valabilitate al autorizației de construire, se va putea emite o nouă autorizație corespunzător stadiului fizic al lucrărilor autorizate la data solicitării, pentru continuarea lucrărilor, cu respectarea documentației pentru autorizarea lucrărilor de construire. A amintit și dispozițiile art. 7 alin. (7) 1 și alin. (7) 2 din Legea nr. 50/1991, modificată și completată prin Legea nr. 193/2019, ce reglementează prelungirea valabilității autorizației inițiale de construire. Astfel, în ipoteza deținerii autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție întocmit la 15 octombrie 2015, care certifică finalizarea lucrărilor, nu este incident raționamentul expus în Decizia nr. 13/2019, în consecință recursul se impune a fi admis, casată decizia de apel și menținută sentința civilă nr. 1178/2017 a tribunalului.

Apărările formulate în calea de atac Intimata Primăria sectorului 5, prin întâmpinarea depusă, a solicitat, în esență, respingerea recursului și păstrarea hotărârii instanței de apel. Alăturat apărărilor ce pledează pentru respingerea căii de atac, a susținut lipsa calității procesuale pasive în cauză prin prisma aspectului că nu s-a probat că terenul și construcția în litigiu s-ar regăsi în patrimoniul primăriei.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, comunicat părților, iar prin încheierea din 24 iunie 2021, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 28 octombrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică. Prin punctul de vedere la raport, recurenta și-a însușit concluziile expuse de magistratul asistent raportor referitor la condițiile de admisibilitate a cererii de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta F.C. Construct 97 S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Preliminar, instanța reține că excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 5, invocată prin întâmpinare, nu mai poate fi repusă în discuție în actuala fază procesuală, având în vedere că prin decizia civilă nr. 210A din 6 martie 2017, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel a stabilit că autoritățile locale pârâte au competența de a figura ca părți în acest proces, în care se pune în discuție legalitatea edificării construcției prin prisma exigențelor legii de autorizare a construcțiilor. Prin urmare, chestiunea a fost tranșată în cauză în mod definitiv, astfel încât intimata nu mai poate supune dezbaterii legitimitatea sa procesuală. Critica recurentei ilustrează greșita aplicare a Deciziei nr. 13/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, apreciind că nu există impedimente legale în a dobândi dreptul de proprietate asupra construcției ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. Deține autorizația de construire nr. x/22.06.2007, emisă de Primăria sectorului 5, care poate fi prelungită în condițiile art. 7 alin. (7) 1 și art. 7 2 din Legea nr. 50/1991, și procesul-verbal de recepție întocmit la 15 octombrie 2015, act ce atestă finalizarea lucrărilor. Prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5, prin Primar, reclamanta invocă aplicarea principiilor accesiunii în ce privește construcția edificată pe terenul situat în București. Instanța de apel, în rejudecare, urmare a casării deciziei nr. 124A din 9 februarie 2018, pronunțate în primul ciclu procesual, a avut a verifica prin prisma raționamentului expus în Decizia nr. 13/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, în ce măsură reclamanta se poate prevala de prezumția de proprietate instituită prin art. 492 C. civ. în raport de incidența în speță a temeiurilor invocate de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, prin cererea de apel, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora: "Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel", respectiv, "Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate". În virtutea acestor norme, pârâtul a susținut că dreptul de accesiune este inoperant, în lipsa unei autorizații valabile de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Or, aceasta este și ipoteza vizată de Decizia nr. 13 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 440/03.06.2019, în admiterea recursului în interesul legii promovat în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin amintita decizie s-a stabilit că "Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.’’ Întrucât circumstanțele factuale din litigiu, care pun problema recunoașterii pe cale judiciară în cadrul unei acțiuni în constatare întemeiate pe dispozițiile legale care reglementează accesiunea imobiliară artificială, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului cu materiale proprii, fără autorizație de construire, sunt similare celor analizate de instanța supremă în decizia pronunțată în interesul legii, se va reține incidența statuărilor obligatorii intervenite în cadrul acestui mecanism procedural de unificare jurisprudențială. Sub acest aspect, dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. dispun că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I. Prevederile art. 492 C. civ. reprezentate drept fundament al acțiunii reclamantei au următorul conținut: "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.’’ În următoarele paragrafe din Decizia nr. 13/2019, pronunțată în recurs în interesul legii, se reține:,,60. Dreptul de a construi este o prerogativă ce intră în conținutul juridic al dreptului de proprietate, făcând parte din dreptul de dispoziție materială asupra imobilului, care este supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului și a urbanismului, astfel încât, cu prilejul dovedirii faptului edificării, ce stă la baza prezumției de proprietate, trebuie dovedită și respectarea tuturor condițiilor legale privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcții. Altfel spus, reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci și caracterul licit al conduitei sale, în sensul că exercitarea dreptului său de dispoziție materială asupra terenului s-a făcut cu respectarea restricțiilor cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. 61. Prin normele în materia amenajării teritoriului și urbanismului se limitează exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aceste norme constituind în același timp și temei al limitării exercitării dreptului de proprietate asupra construcțiilor. 62. Potrivit art. 602 alin. (1) din C. civ. "Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat’’, iar art. 625 din același cod prevede că "Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea’’. 63. În sensul dispozițiilor legale enunțate, impunerea condiției obținerii unei autorizații administrative prealabile, cum este autorizația de construire prevăzută de art. 1 din Legea nr. 50/1991, constituie o limitare legală a atributului dispoziției juridice din conținutul dreptului de proprietate privată. 65. La rândul său, autorizația de construire "constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postutilizarea construcțiilor’’ [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 50/1991], iar "executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel’’ [art. 1 alin. (1) din aceeași lege]. 67. Ca atare, deși sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării și cu prezumția de proprietate prevăzută, după caz, de art. 492 din C. civ. din 1864 sau de art. 579 alin. (1) din actualul C. civ., recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției de către autoritățile statului, inclusiv de instanța de judecată, nu se poate face decât în condițiile respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcțiilor. 68. Fiind învestită cu cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului cu materialele sale, instanța nu se poate rezuma la verificarea și constatarea împrejurării de fapt a existenței construcției pe teren, ci trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a opera prezumția de proprietate, inclusiv existența și respectarea autorizației de construire. Or, în acest context, demersul judiciar devine inutil, câtă vreme reclamantul, dacă ar avea autorizație de construire și ar face dovada că a construit cu respectarea ei, și-ar putea valorifica dreptul, în aceleași condiții, pe cale administrativă.’’ În speță, din actele dosarului, rezultă că recurenta reclamantă a obținut, inițial, autorizația de construire nr. x/22.06.2007, emisă de Primăria sectorului 5 București, însă actul nu mai era valabil la data întocmirii procesului-verbal de recepție ce a atestat finalizarea lucrărilor, nr. x din 21 octombrie 2015, întrucât expirase termenul de 12 luni stipulat în autorizație, iar o prelungire a autorizației inițiale nu a fost realizată. În aceste condiții se constată că nu au fost respectate normele imperative în domeniul autorizării construcțiilor, respectiv dispozițiile art. 1 din Legea nr. 50/1991 "Executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel’’ pentru ca demersul judiciar al reclamantei să poată fi valorificat în cadrul acțiunii în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 492 C. civ., cum se explică și prin raționamentul detaliat în cuprinsul Deciziei nr. 13/2019. Astfel, susținerile recurentei grefate pe existența unei autorizații valabile nu pot fi primite, Curtea de Apel stabilind în mod corect că nu poate opera prezumția de proprietate în planul dispozițiilor art. 492 C. civ., din perspectiva aplicării deciziei pronunțate în recurs în interesul legii la situația particulară dedusă judecății. În consecință, recursul va fi respins, ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, recurenta neformulând critici care să demonstreze nelegalitatea deciziei instanței de apel în invocarea acestui motiv de recurs. Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru a se dispune acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de aceasta în faza procesuală a recursului, reprezentate de onorariul de avocat în cuantum de 2.000 RON, deoarece, în termenii art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este parte căzută în pretenții și, în consecință, nu este îndreptățită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.