ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5897/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța sub nr. 1226/2004, creditoarea T.M. a solicitat în

conformitate cu dispozițiile art. 371

1

C. proc. civ., încuviințarea

executării silite a sentinței civile nr. 17358 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei

Constanța.

Prin încheierea nr. 1269 din 10 mai 2004

Judecătoria Constanța, constatând îndeplinite condițiile legale impuse de art.

371

1

și art. 371

2

C. proc. civ., a admis cererea și a

încuviințat executarea titlului executoriu, respectiv sentința civilă nr.

17358/2002 a Judecătoriei Constanța.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

debitoarea.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 1014/C din 29 septembrie 2004 a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii,

debitoarea a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 10 C.

proc. civ.

Recursul va fi admis pentru

argumentele următoare:

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă ...”, iar în Cartea a III-a (art. 331-339 C. proc. civ.) sunt

„Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că

norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează conform celei din

art. 331-339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

la tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.

373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O

asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate

fi primită fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac,

astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva

încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu

exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat

de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Constanța, ceea ce atrage casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

5

C. proc.

civ. pentru judecarea apelului la Tribunalul Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de debitoarea C.E. împotriva

deciziei nr. 1014/C din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, pe care o casează și trimite cauza Tribunalului Constanța pentru

soluționarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie 2005.