ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3330/2005

Cu

privire la recursul declarat constată următoarele:

Obiectul cererii în cauză îl constituie

încuviințarea executării silite a titlului executoriu sentința civilă nr. 2683

din 24 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Medgidia, pe temeiul art. 373

1

C. proc. civ.

Cererea introdusă de creditorul P.C.

a fost admisă prin încheierea nr. 109 din 10 septembrie 2004 a Judecătoriei

Hârșova, iar apelul debitoarei a fost admis prin decizia civilă nr. 1248/C din

24 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța.

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă...”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt

„Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că

norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art.

331–339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.

373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O asemenea divizare a competenței

judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție

cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339

alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele

judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând,

sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat

de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, ceea ce

atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

5

C. proc. civ. pentru judecarea apelului contra încheierii nr. 109 din 10

septembrie 2004 a

Judecătoriei Hîrșova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de P.C. împotriva

deciziei civile nr. 1248/C din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza pentru competentă soluționare

în apel Tribunalul Constanța, conform art. 339 alin. (3) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 aprilie 2005.