ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3330/2005

Cu privire la recursul declarat constată următoarele: Obiectul cererii în cauză îl constituie încuviințarea executării silite a titlului executoriu sentința civilă nr. 2683 din 24 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Medgidia, pe temeiul art. 373 1 C. proc. civ. Cererea introdusă de creditorul P.C. a fost admisă prin încheierea nr. 109 din 10 septembrie 2004 a Judecătoriei Hârșova, iar apelul debitoarei a fost admis prin decizia civilă nr. 1248/C din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța. Încheierea primei instanțe s-a dat în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ. „Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă...”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373 1 C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331–339 C. proc. civ. Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373 1 alin. (2)]. Norma imperativă relativă la compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă executorie. Ambele proceduri intermediare, între faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia. Așadar, soluționarea cererii de către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I C. proc.

civ.]. O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic. În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312 5 C. proc. civ. pentru judecarea apelului contra încheierii nr. 109 din 10 septembrie 2004 a Judecătoriei Hîrșova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de P.C. împotriva deciziei civile nr. 1248/C din 24 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru competentă soluționare în apel Tribunalul Constanța, conform art. 339 alin. (3) C. proc. civ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2005.