ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4571/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii în cauză îl constituie încuviințarea executării silite a titlului executoriu constituit prin sentința civilă nr. 753 din 18 decembrie 2002 a Judecătoriei Ineu. Cererea formulată de creditoarea B.L.V., a fost admisă prin încheierea din 12 martie 2004 a Judecătoriei Ineu, iar apelul debitoarei A.F. a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 891 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. În cauză, a declarat recurs în termen legal, debitoarea A.F. pe temeiurile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aspecte de fond de natura celor examinate în apel. Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed legate de competența în căile de atac.

Încheierea primei instanțe s-a dat în camera de consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite fiind, fără echivoc, necontencioasă. Conform art. 721 C. proc. civ. „Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă...”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373 1 C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331–339 C. proc. civ. Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc.

civ. prevede că „instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373 1 alin. (2)]. Norma imperativă relativă la compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în primă instanță și în apel. Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă executorie. Ambele proceduri intermediare, între faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I C. proc. civ.]. O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic. În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei Tribunalului Timiș, conform art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., în vederea soluționării apelului declarat împotriva încheierii din 12 martie 2004 a Judecătoriei Ineu.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de debitoarea A.F. împotriva deciziei nr. 891 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, pe care o casează și trimite cauza Tribunalului Timiș pentru soluționarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.