ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4571/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Obiectul cererii în cauză îl constituie

încuviințarea executării silite a titlului executoriu constituit prin sentința

civilă nr. 753 din 18 decembrie 2002 a Judecătoriei Ineu.

Cererea formulată de creditoarea B.L.V.,

a fost admisă prin încheierea din 12 martie 2004 a Judecătoriei Ineu, iar

apelul debitoarei A.F. a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 891 din 5

mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

În cauză, a declarat recurs în termen

legal, debitoarea A.F. pe temeiurile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

aspecte de fond de natura celor examinate în apel.

Recursul este fondat în limitele și

pentru considerentele ce succed legate de competența în căile de atac.

Încheierea primei instanțe s-a dat în

camera de consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă...”, iar în Cartea a III-a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt

„Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că

norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art.

331–339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.

373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere

nu poate fi primită, fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de

atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ. „apelul

împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu

exclusivist literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, ceea

ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei Tribunalului Timiș,

conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., în vederea soluționării apelului

declarat împotriva încheierii din 12 martie 2004 a Judecătoriei Ineu.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de debitoarea A.F. împotriva

deciziei nr. 891 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, pe care o casează

și trimite cauza Tribunalului Timiș pentru soluționarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.