ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3613/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3613/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Cu
privire la recursul declarat constată următoarele:
Obiectul cererii în cauză îl constituie
încuviințarea executării silite a unei convenții – cadru, neinvestită cu
formulă executorie, pe temeiul art. 373
1
C. proc. civ.
Cererea introdusă de executorul
judecătoresc C.I. a fost admisă prin încheierea civilă nr. 3474 din 14 mai 2004
a Judecătoriei Sibiu, iar apelul debitoarei SC M. SRL Sibiu a fost respins ca
nefondat prin decizia civilă nr. 1676/A din 3 noiembrie 2004 a Curții de Apel
Alba Iulia, secția civilă.
Încheierea primei instanțe s-a dat
în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373
1
alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite
fiind, fără echivoc, necontencioasă.
Conform art. 721 C. proc. civ.
„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă...”,
iar în Cartea a III-a (art. 331 – 339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile
generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art.
373
1
C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331 – 339 C.
proc. civ.
Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.
civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă
de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că
„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea
silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.
373
1
alin. (2)].
Norma imperativă relativă la
compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56
din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data
judecării în primă instanță și în apel.
Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.
a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării
cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă
executorie.
Ambele proceduri intermediare, între
faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt
necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu
printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.
Așadar, soluționarea cererii de
către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării
apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele
instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza
I C. proc. civ.].
O asemenea divizare a competenței
judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită, fiind în contradicție
cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339
alin. (3) C. proc. civ. – „apelul împotriva încheierii date de președintele
judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând,
sistematic și teleologic.
În consecință, apelul a fost judecat
de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Alba Iulia, ceea ce atrage casarea
deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312
5
C. proc.
civ. pentru judecarea apelului contra încheierii civile nr. 3474 din 14 mai
2004 a
Judecătoriei
Sibiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de SC M. SRL
Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1676/A din 3 noiembrie 2004 a Curții de
Apel Alba Iulia, secția civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza pentru competentă soluționare
în apel potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ. la Tribunalul Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2005.