ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3607/2005

Cu

privire la recursul declarat constată următoarele:

Obiectul cererii în cauză îl constituie

încuviințarea executării silite a unei convenții–cadru, neinvestită cu formulă

executorie, pe temeiul art. 373

1

C. proc. civ.

Cererea introdusă de

creditorii B.D.I., B.I.I. și A.C.D. respinsă prin încheierea din 8 iulie 2004 a

Judecătoriei Vălenii de Munte, iar apelul creditorilor a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 2649 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă.

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă...”, iar în Cartea a III-a (art. 331 – 339 C. proc. civ.) sunt

„Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că

norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art.

331 – 339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

de tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.

373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării

în primă instanță și în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

a) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I

C. proc. civ.].

O asemenea divizare a competenței

judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită fiind în contradicție

cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339

alin. (3) C. proc. civ. „apelul împotriva încheierii date de președintele

judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusivist literal, ci, în primul rând,

sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat

de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Ploiești, ceea ce atrage casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

5

C. proc.

civ. pentru judecarea apelului contra încheierii din 8 iulie 2004 a

Judecătoriei Vălenii de Munte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de M.V.

împotriva deciziei nr. 2649 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza pentru competentă soluționare

în apel potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ. la Tribunalul Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2005.