ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii în cauză îl constituie investirea cu formulă executorie a sentinței civile nr. 9882 din 12 iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, pe temeiul art. 373 1 C. proc. civ. Cererea introdusă de reclamanții M.D.I., M.M.E. și M.R.A. a fost admisă prin încheierea din 6 iulie 2004 a Judecătoriei Timișoara, iar apelul pârâților S.C. și S.I. este respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2326 din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Încheierea primei instanțe s-a dat în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373 1 alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ. „Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă ...”, iar în Cartea a III a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt „Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că norma din art. 373 1 C. proc. civ. se interpretează celei din art. 331–339 C. proc. civ. Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă la tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art. 373 1 alin. (2)]. Norma imperativă relativă la compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data judecării în primă instanță în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit. 1) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă executorie. Ambele proceduri intermediare, între faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia. Așadar, soluționarea cererii de către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza I C. proc.

civ.]. O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere nu poate fi primită fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu exclusiv literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic. În consecință, apelul a fost judecat de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Timișoara, ceea ce atrage casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312 5 C. proc. civ. pentru judecarea apelului contra încheierii din 6 iulie 2004 a Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de debitoarea F. Constanța împotriva deciziei nr. 219 din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel Constanța, casează decizia și trimite cauza Tribunalului Constanța pentru judecarea căii de atac împotriva încheierii nr. 2256 din 8 octombrie 2003 a Judecătoriei Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2005.