ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Obiectul cererii în cauză îl

constituie investirea cu formulă executorie a sentinței civile nr. 9882 din 12

iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, pe temeiul art. 373

1

C. proc. civ.

Cererea introdusă de reclamanții M.D.I.,

M.M.E. și M.R.A. a fost admisă prin încheierea din 6 iulie 2004 a Judecătoriei

Timișoara, iar apelul pârâților S.C. și S.I. este respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 2326 din 15 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Încheierea primei instanțe s-a dat

în camera de consiliu, fără citarea părților, după dispoziția din art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., procedura în materia încuviințării executării silite

fiind, fără echivoc, necontencioasă.

Conform art. 721 C. proc. civ.

„Dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie

civilă ...”, iar în Cartea a III a (art. 331–339 C. proc. civ.) sunt

„Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase”, astfel că

norma din art. 373

1

C. proc. civ. se interpretează celei din art.

331–339 C. proc. civ.

Potrivit art. 339 alin. (3) C. proc.

civ., „Apelul împotriva încheierii date de președintele judecătoriei se judecă

la tribunal ...”, iar dispoziția art. 373 alin. (2) C. proc. civ. prevede că

„instanța de executare este judecătoria ...”, care „încuviințează executarea

silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților” [art.

373

1

alin. (2)].

Norma imperativă relativă la

compunerea instanței de executare, de judecător unic, este prevăzută în art. 56

din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în vigoare la data

judecării în primă instanță în apel.

Textul art. 56 alin. (1) pct. 1 lit.

1) din aceeași lege atribuie și judecătorului stagiar competența soluționării

cererii de încuviințare a executării silite și a celei de investire cu formulă

executorie.

Ambele proceduri intermediare, între

faza judiciară a procesului civil și faza executării silite, sunt

necontencioase și caracterizate printr-o examinare sumară a titlului, nu

printr-o judecată, limitându-se la un control formal de legalitate al acestuia.

Așadar, soluționarea cererii de

către un judecător (chiar și stagiar) nu poate să atribuie competența judecării

apelului curții de apel, iar când cererea se soluționează de președintele

instanței apelul să rămână de competența tribunalului [art. 339 alin. (3) teza

I C. proc. civ.].

O asemenea divizare a competenței judecării apelului în aceeași cerere

nu poate fi primită fiind în contradicție cu principiul unicității căilor de

atac, astfel că formularea din art. 339 alin. (3) C. proc. civ., „apelul

împotriva încheierii date de președintele judecătoriei” trebuie interpretată nu

exclusiv literal, ci, în primul rând, sistematic și teleologic.

În consecință, apelul a fost judecat

de o instanță necompetentă, Curtea de Apel Timișoara, ceea ce atrage casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei, conform art. 312

5

C. proc.

civ. pentru judecarea apelului contra încheierii din 6 iulie 2004 a

Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de debitoarea F.

Constanța împotriva deciziei nr. 219 din 3 decembrie 2003 a Curții de Apel

Constanța, casează decizia și trimite cauza Tribunalului Constanța pentru

judecarea căii de atac împotriva încheierii nr. 2256 din 8 octombrie 2003 a

Judecătoriei Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2005.