ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3101/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3101/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 663 din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Maramureș, secția

penală, s-au dispus următoarele:

- au fost respinse excepțiile invocate de

inculpatul D.M., prin apărător, având ca obiect necompetența materială a

D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție,

privind efectuarea urmăririi penale, nelegala sesizare a Tribunalului Maramureș

cu judecarea cauzei și necompetența materială a Tribunalului Maramureș;

- au fost respinse cererile formulate de

același inculpat, prin apărător, având ca obiect schimbarea încadrării juridice

din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în tentativă la infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1) C. pen. și

restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Baia Mare;

- în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului D.M.,

pentru infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen.,

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a dispune în acest sens, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin declarațiile date, atât denunțătoarea

D.V., cât și inculpatul D.M. au confirmat existența unor îndelungate relații de

prietenie între familiile lor (o perioadă de 15 ani), pe parcursul cărora au

desfășurat împreună și relații de afaceri, uneori împrumutându-se reciproc cu

sume de bani sau cumpărând imobile pentru diverse investiții. Ambii au

confirmat și faptul că denunțătoarea ar fi achiziționat un imobil în B.M., pe

str. V.B. și că aceasta ar fi demarat, prin intermediul martorului C.V.

(angajat la o firmă administrată de inculpat) formalitățile necesare cumpărării

de la Primăria B.M., a unei porțiuni de teren aferentă imobilului, care nu era

intabulat de fosta proprietară (o suprafață de 404 mp aflată în fața casei).

Martorul respectiv, audiat în instanță, a

confirmat că a fost mandatat de D.V., cetățean român cu domiciliul în Germania,

prin intermediul surorii acesteia, martora L.F., să se ocupe de realizarea

formalităților necesare întocmirii dosarului ce urma să fie depus la primărie.

Această împrejurare, precum și implicarea acestui martor în întocmirea documentației,

a ajuns la cunoștința inculpatului mult mai târziu, fapt confirmat nu numai de

martorul în discuție, ci și de depoziția numitei L.F., care i-a atras atenția

acestuia să nu-l informeze despre aceste demersuri și pe inculpat pentru că

„i-ar pune bețe-n roate".

Actele existente la dosarul de urmărire

penală, cât și acelea depuse în cursul cercetării judecătorești atestă

împrejurarea că proiectul vizând cumpărarea de către denunțătoare a terenului

în suprafață de 404 mp aferent imobilului situat pe str. V.B. din B.M. a trecut

fără probleme prin comisiile de specialitate din cadrul primăriei, iar

discuțiile legate de propunerea și votarea de către inculpatul D.M. a unui preț

mai mare pentru vânzarea acestui teren, în comparație cu alte cazuri identice,

nu pot fi circumscrise unei acțiuni de influențare a situației denunțătoarei,

în sens favorabil sau defavorabil.

Pentru că denunțătoarea D.V. a fost singura

care a susținut în mod direct că inculpatul i-ar fi pretins suma de 9.000 euro

pentru a plăti consilierii ce au votat proiectul ei în mod favorabil, instanța

de fond a analizat toate declarațiile făcute de martorul C.V., apreciind că

acesta lămurește cadrul și natura discuțiilor purtate între inculpatul D.M. și

denunțătoare la data de 5 iunie 2006 în incinta Pizzeriei „C." din B.M.

Astfel, martorul declară că s-au întâlnit, el, inculpatul și denunțătoarea, la

solicitarea acesteia din urmă, că discuțiile au fost legate de nemulțumirile

adresate martorului de către denunțătoare cu privire la eforturile depuse de

acesta în demararea formalităților necesare întocmirii dosarului pentru

cumpărarea terenului. Martorul a auzit și discuțiile purtate între cei doi,

discuții legate de decontarea unor cheltuieli făcute de inculpat pentru

cumpărarea unei centrale termice și a unor terenuri. A susținut martorul că

abia a doua zi l-a sunat denunțătoarea și l-a informat că, în ziua precedentă,

adică la data de 5 iunie 2006, inculpatul i-ar fi pretins suma de 9.000 de euro

pentru a plăti niște consilieri din cadrul Primăriei B.M. Nici inculpatul D.M.

nu a contestat că s-ar fi întâlnit cu denunțătoarea la acea dată și nu a

contestat nici obiectul discuțiilor avute cu acesta, respectiv reglarea unor

datorii determinate de modalitatea de derulare a unor relații de afaceri. A

recunoscut inculpatul și împrejurarea că, în cadrul acestor discuții, ar fi

completat o hârtie format A4, cu niște mențiuni reprezentând calcule făcute tot

cu referire la decontarea unor cheltuieli între el și denunțătoare, și tot cu

privire la relații de afaceri mai vechi.

În raport de aceste împrejurări, care rezultă

din probe, instanța de fond a privit cu rezervă afirmațiile făcute de

denunțătoarea D.V. referitoare la pretinderea de către inculpatul D.M. a sumei

de 15.000 euro sau 9.000 euro (existând dubii și cu privire la exactitatea

sumei solicitate) pentru a plăti un număr de 10 consilieri locali care au

aprobat favorabil proiectul denunțătoarei, având în vedere următoarele

argumente:

Nicio persoană prezentă la discuția din data

de 5 iunie 2006, exceptând-o pe denunțătoare, a cărei declarație este singura

probă directă în acest sens, nu a confirmat că l-ar fi auzit pe inculpatul D.M.

solicitându-i sume de bani în scopul menționat de denunțătoare. Toți martorii

audiați, atât la urmărirea penală, cât și în instanță, au susținut că D.V. Ie-a

adus la cunoștință solicitarea inculpatului.

Pentru a justifica rezervele cu care trebuie

privit denunțul formulat de D.V., instanța de fond a reținut și afirmațiile

făcute de martorul C.N.Ț., care a susținut că denunțătoarea i-ar fi relatat că

ar fi dat deja inculpatului D.M. suma de 15.000 euro pentru ca acesta să facă

lobby la primărie cu privire la proiectul de hotărâre ce o viza pe aceasta.

Confirmă acest martor și că s-a întâlnit de multe ori cu această denunțătoare, care

l-a informat despre fapta inculpatului D.M., că aceste întâlniri le fixa în

locuri publice tocmai în ideea că nu se simțea confortabil în compania acestei

persoane, care l-a încunoștințat că dorește să-l reclame pe inculpat și pentru

alte „infracțiuni". A menționat și că se simțea stingherit de faptul că

trebuie să știe atât de multe amănunte în legătură cu acest caz. Tot din

depoziția acestui martor, instanța de fond a reținut și faptul că înainte de

demararea formalităților legate de proiectul promovat de denunțătoare, aceasta

a fost informată cu privire la toate posibilitățile legale existente pentru a

obține acest teren, dar a înțeles să-și continue demersurile prin intermediul

martorului C.V. Aceste susțineri completează afirmațiile martorului C.V., făcute

în sensul că inculpatul D.M. nu părea interesat de soarta proiectului

„V.", cel puțin așa i s-a părut cu ocazia întâlnirii din 5 iunie 2006.

Instanța de fond a apreciat că atitudinea

denunțătoarei, referitor la realitatea celor reclamate de aceasta, ridică

serioase semne de întrebare și raportat la modalitatea în care a procedat după

comiterea faptei imputate inculpatului, și anume, în loc să o denunțe imediat

autorităților abilitate de lege să intervină în asemenea cazuri, denunțătoarea

a relatat-o „adversarilor politici" de la acea vreme ai inculpatului, după

ce - în prealabil și după data la care se pretinde că s-ar fi săvârșit -

provoacă o întâlnire „aranjată" cu inculpatul D.M. și înregistrează

discuția purtată cu acesta. De precizat, menționează instanța de fond, este

faptul că procedează și la înregistrarea discuțiilor purtate cu martorul C.V.

În opinia instanței de fond, aceste

înregistrări pe care organele de urmărire penală și-au întemeiat acuzațiile

aduse inculpatului nu pot fi luate în considerare ca probe, în sensul art. 63

1

,

91

6

alin. (3) C. proc. pen., pentru că s-au realizat ulterior datei

la care s-ar fi comis fapta. S-a apreciat că aceste probe sunt ilegal obținute,

raportat la momentul, dar și la scopul acestor înregistrări, astfel că

solicitarea inculpatului, prin apărător, formulată în baza art. 64 alin. (2) C.

proc. pen., de a nu fi luate în considerare, apare ca fiind întemeiată

întrucât, potrivit art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului,

organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească

cauza sub toate aspectele pe bază de probe, probe care însă se apreciază că în

baza art. 63 alin. (2) C. proc. pen. nu au valoare mai dinainte stabilită și

aprecierea lor se face de instanța de judecată în faza de judecată potrivit

convingerii formate în urma examinării tuturor probelor administrate.

În consecință, instanța de fond a apreciat că

afirmațiile denunțătoarei D.V. referitoare la pretinderea de către inculpatul

D.M. a sumei de 15.000 euro pentru a-i influența pe colegii săi din cadrul

Consiliului Local B.M. să voteze favorabil un proiect privind vânzarea unui

teren către aceasta nu sunt susținute, fără echivoc, de restul probelor

administrate.

Situația de fapt reținută de instanța de fond

și concluzia la care a ajuns cu privire la fapta pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul au fost rezultatul analizei probațiunii administrate prin

prisma verificării subzistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de

trafic de influență, respectiv:

Traficarea influenței pe care o persoană o

are pe lângă un funcționar (reală) sau pe care lasă să se înțeleagă că are pe

lângă acesta (presupusă) creează reale și grave stări de pericol pentru

prestigiul, autoritatea, credibilitatea organelor, a instituțiilor,

organismelor statului, serviciilor publice, a altor unități, societăților

comerciale, companiilor și societăților naționale, regiilor autonome, agenților

economici, pentru corectitudinea, cinstea funcționarilor care-și desfășoară

activitatea în cadrul acestora, îndeplinind funcțiile încredințate. Ea este de

natură să creeze, să inducă ideea, deosebit de nocivă, periculoasă pentru

echilibrul relațiilor sociale în ansamblul lor, a posibilității promovării unor

interese pe căi oculte în afara condițiilor legii, prin cumpărarea favorurilor

funcționarului însărcinat cu examinarea și soluționarea acestora; că

funcționarii sau alți salariați aflați în serviciu ar putea acționa sub

înrâurirea intervenției unor persoane real sau presupuse influente. Cu toate că

prin elementul material al laturii obiective, infracțiunea de trafic de

influență nu este legată nemijlocit de activitatea funcționarului, ea își

răsfrânge efectele negative asupra acesteia, discreditează autoritatea,

instituția, unitatea din care face parte, serviciul căreia îi aparține, creând

o stare de suspiciune, neîncredere cu privire la corectitudinea, cinstea lui.

Însă, în opinia instanței de fond, cele

întâmplate la data de 5 iunie 2006, discuțiile purtate de inculpat și

denunțătoare se circumscriu - eventual - unor probleme legate de decontarea

unor datorii între aceștia, determinate de modalitatea de desfășurare a unor

relații de afaceri mai vechi, situație în care singura concluzie plauzibilă

care se poate trage este aceea că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea

penală.

Problema necompetenței instanței de fond de a

soluționa prezenta cauză, problemă de drept pusă în discuție de inculpat, prin

apărător, a fost lămurită prin Decizia penală nr. 520/R din 10 septembrie 2008

dată de Curtea de Apel Cluj, care - în urma casării Sentinței penale nr. 295

din 7 iunie 2007 a instanței de fond - a trimis cauza pentru continuarea

judecării pe fond sub aspectul infracțiunii cu care a fost sesizată prin

rechizitoriu. În funcție de natura cauzei și de suma care face obiectul

infracțiunii de corupție (în cazul de față mai mare de 10.000 de euro) s-a

reținut că, în concret, competența Direcției Naționale Anticorupție, secția de

combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, de a efectua

urmărirea penală în cauză nu poate fi contestată. În raport de considerentele

deciziei sus-menționate, de natura și obiectul infracțiunii analizate în cauză,

instanța de fond a respins excepțiile invocate de inculpatul D.M., prin

apărător, având ca obiect necompetența materială a D.N.A., secția de combatere

a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, privind efectuarea

urmăririi penale, nelegala sesizare a Tribunalului Maramureș cu judecarea

cauzei și necompetența materială a Tribunalului Maramureș în judecarea cauzei.

Instanța de fond a respins și cererile

formulate de același inculpat, prin apărător, având ca obiect schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art.

257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în tentativă la

infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215

alin. (1) C. pen., și restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare. Aceasta deoarece acțiunea care

constituie elementul material al infracțiunii de trafic de influență trebuie să

fie săvârșită mai înainte ca funcționarul - pe lângă care s-a pretins influență

și promis a se interveni - să fi îndeplinit actul care intră în atribuțiile

sale de serviciu și care este cerut, sau cel mai târziu în timpul efectuării

lui, concomitent cu acesta. Condiționarea în acest sens a infracțiunii de

trafic de influență rezultă implicit din prevederile art. 257 C. pen., potrivit

cărora aceasta se săvârșește pentru a-l determina pe funcționar să facă ori să

nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu. Pe cale de

consecință, în mod firesc primirea sau pretinderea de bani ori alte foloase,

ori acceptarea promisiunii de daruri trebuie să preceadă sau să fie

concomitente cu îndeplinirea de către funcționar a actului cerut. Dacă acțiunea

de primire sau pretindere a banilor ori a altor foloase sau acceptarea

promisiunii de daruri a fost realizată după îndeplinirea acțiunii de către

funcționar, fapta nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci aceea

de înșelăciune.

În cazul de față, instanța de fond a apreciat

că nici existența acestei infracțiuni nu poate fi pusă în discuție în primul

rând pentru că, solicitarea inculpatului (ulterioară momentului din 26 mai

2006, dată la care se aprobase deja vânzarea terenului către denunțătoare) s-a

circumscris unei acțiuni de decontare a unor cheltuieli determinate de

relațiile de afaceri derulate cu mult timp înainte între el și denunțătoare și

nefinalizate, și nicidecum cu scopul de a o induce în eroare pe denunțătoare,

condiție esențială a infracțiunii de înșelăciune. Aceasta cu atât mai mult cu

cât infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune în dauna patrimoniului, ori

în cauză denunțătoarea nu a formulat pretenții civile și nu a lăsat să se

înțeleagă că urmare a acțiunii inculpatului ar fi suferit vreun prejudiciu,

singura intenție pe care susține că a avut-o fiind aceea de a sesiza un pretins

act de corupție.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj și inculpatul D.M., cauza fiind

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, sub nr. 5417/100/2008, la data de 16

februarie 2010.

Prin Încheierea nr. 1337 din 1 septembrie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus

strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Brașov, unde a fost înregistrată

sub același număr, 5417/100/2008, în data de 15 septembrie 2010.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj a

solicitat admiterea apelului, desființarea în totalitate a sentinței, iar în

urma rejudecării, condamnarea inculpatului D.M. pentru săvârșirea infracțiunii

de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000. În motivarea apelului se arată că hotărârea instanței de

fond este nelegală întrucât se întemeiază doar pe o parte din întregul material

probator administrat în cauză, pe greșita interpretare a probelor la care s-a

raportat instanța și de asemenea au fost înlăturate nelegal, mijloace de probă

esențiale pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei.

Astfel, cu privire la înlăturarea înregistrărilor audio ca mijloace de probă,

în temeiul art. 63

1

și 91

6

alin. (3) C. proc. pen., s-a

arătat că în niciun text de lege, nici în practica judiciară și nici în

literatura de specialitate nu există precizat ca motiv de înlăturare a unei

înregistrări audio faptul că acea înregistrare s-a făcut după comiterea faptei,

indicându-se dispozițiile art. 91

6

alin. (2) C. proc. pen. și

menționându-se faptul că în prezenta cauză înregistrările existente privesc

propriile înregistrări ale denunțătoarei cu inculpatul și cu martorii din

prezenta cauză. S-a mai arătat că instanța de fond a minimizat valoarea

probatorie a unui înscris olograf pe care îl interpretează doar pe baza

declarațiilor inculpatului, declarații care sunt preluate aproape integral din

motivarea hotărârii, deși nu au nicio acoperire în probatoriul administrat.

Acest înscris se află la f. 59 din dosarul de urmărire penală, pe care sunt

menționate cuvintele „consilier", „urbanism", „juridică", „22

iunie", „16", „9.000 - 15.000", „43 x 405", legate prin

săgeți ce reprezintă cursul ce ar trebui urmat. Înscrisul se coroborează cu

înregistrările audio, cu declarațiile denunțătoarei și cu dosarul întocmit

pentru cumpărarea respectivului teren și se poate constata că expresiile

„juridică" și „urbanism" sunt de fapt comisiile de specialitate din

care făcea parte inculpatul și care trebuiau să-și dea avizul; de la aceste

cuvinte săgețile indică „consilier", ceea ce reprezintă de altfel cursul

firesc al dosarului și votul fiecărui consilier, apoi se indică suma de bani,

„9.000", reprezentând banii pe care inculpatul afirmă că i-ar fi dat, iar

„22 iunie" este data ședinței de consiliu local când ar fi urmat să voteze

vânzarea. Aceste probe directe confirmă declarațiile făcute de către

denunțătoare, în fazele de urmărire penală și respectiv de cercetare

judecătorească și se coroborează cu acestea. Pe lângă aceste probe directe,

înlăturate de către instanță, se adaugă probele indirecte. Astfel, sunt

evidențiate mențiunea „Pentru D.", de pe coperta dosarului proiectului de

hotărâre, precum și împrejurarea că după discuția în comisii a proiectului

inculpatul i-a transmis denunțătoarei mesajul SMS „Bingo". De asemenea,

mai sunt menționate declarațiile martorilor L.D. și C.N.Ț. privind atitudinea

inculpatului în cadrul ședințelor comisiilor de specialitate și în cea de

consiliu local vizavi de această vânzare de teren, acest probatoriu fiind

completat de afirmațiile martorilor C.V., L.F., L.D., C.N.Ț., care au arătat că

denunțătoarea Ie-a spus expres că inculpatul i-a pretins o sumă de bani pentru

a interveni la consilierii locali pentru votarea proiectului. Din toate aceste

probe rezultă cu certitudine faptul că inculpatul D.M., la data de 5 iunie

2006, a pretins de la martora D.V. suma de 15.000 euro, afirmând că prin

influența pe care o are asupra colegilor săi din Consiliul Local B.M., îi va

determina pe aceștia să voteze pozitiv un proiect pentru vânzarea unui teren

către acesta din urmă și pe cale de consecință, se impune condamnarea

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

Apelantul-inculpat a solicitat, în principal,

în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) și art. 67 C. proc. pen.,

administrarea unor probe în apel, respinse de prima instanță. Precizând că i

s-a încălcat dreptul la apărare, inculpatul a arătat că a solicitat audierea a

6 persoane care au fost prezente în diverse împrejurări la discuțiile purtate

cu martora D.V., în legătură cu achiziționarea unor imobile din B.M., sumele de

bani datorate de martoră inculpatului totalizând suma de 15.000 euro. Totodată,

inculpatul a solicitat în apel efectuarea unei expertize criminalistice privind

înregistrarea convorbirilor ambientale purtate cu martora D.V. În subsidiar,

inculpatul a solicitat admiterea apelului, desființarea în întregime a sentinței

apelate și rejudecarea de către Tribunalul Maramureș, deoarece există cazul de

nulitate prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., fiind încălcat în mod

flagrant dreptul la apărare. Totodată, inculpatul a mai solicitat admiterea

apelului, desființarea în întregime a sentinței și restituirea cauzei la

procuror pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale. Astfel,

inculpatul a susținut că în raport de probele administrate, nu poate fi

reținută decât infracțiunea de tentativă la infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., situație

în care competența aparține Parchetului de pe lângă Judecătoria B.M. Inculpatul

a mai arătat că martora D.V. nu este cumpărător de influență, susținând constant

că a fost de bună-credință în toate demersurile sale. Inculpatul a mai

învederat faptul că aceeași martoră a formulat și un alt denunț împotriva sa,

soluționat prin netrimitere în judecată de D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj,

în Dosarul penal nr. 117/P/2007. În concluziile scrise, inculpatul a solicitat,

în principal, admiterea apelului, desființarea sentinței și restituirea cauzei

la Parchetul de pe lângă Judecătoria B.M., iar în subsidiar, admiterea

apelului, desființarea sentinței, iar în urma rejudecării, schimbarea temeiului

achitării, din cel prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit.

b) C. proc. pen., în cel prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen. Cu privire la acest din urmă motiv de apel, inculpatul

a arătat că probele administrate în cauză nu au dovedit laturile obiectivă și

subiectivă ale infracțiunii de trafic de influență. S-a arătat că este

importantă analiza relațiilor existente între inculpat și martora denunțătoare,

în contextul în care aceasta a mai formulat denunțuri penale împotriva sa, iar

relațiile de afaceri derulate anterior între cei doi au acumulat stări

conflictuale. Cu privire la înregistrările convorbirilor ambientale s-a arătat

că acestea sunt nelegale, urmând să fie înlăturate din procesul penal, conform

dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în condițiile în care

înregistrările s-au făcut în mod deliberat, în sensul preconstituirii de probe

de către denunțător, care inițiază convorbirile și le canalizează în sensul

dorit. S-a mai arătat că expertiza criminalistică efectuată în cauză a

concluzionat că evenimentele redate nu sunt simultane cu înregistrările, astfel

că nu pot fi analizate eventuale intervenții tehnice de orice natură a fi

susceptibile de alterarea conținutului. Totodată, inculpatul a mai arătat că

unul dintre fișiere poartă mențiunea 16 ianuarie 2006, orele 17:02:00, în

condițiile în care reportofonul a fost achiziționat doar în iunie 2006. Singura

înregistrare audio în care apare inculpatul conține în mare parte elemente de

înregistrare sau frânturi efectiv neinteligibile, însă nu conțin niciun fel de

afirmație care să îl incrimineze pe inculpat, dimpotrivă, denunțătoarea D.V.

este cea care în mod evident și în mod repetat provoacă și canalizează discuția

spre subiectul care o interesează, punându-i întrebări concrete legate de

consilieri, proiecte, bani, cărora inculpatul nu le înțelegea sensul, rămânând

fără replică, neștiind că este înregistrat. Cu privire la înscrisul la care

face referire acuzare, expertiza grafică a conchis că însemnările aparțin

martorei D.V. S-a mai arătat că martorii acuzării nu sunt credibili, întrucât

au aflat cele declarate din relatările martorei denunțătoare.

În etapa apelul au fost administrate

următoarele mijloace de probă: a fost audiat inculpatul D.M., au fost audiați

martorii H.E., T.A.O. și P.G., a fost efectuată expertiza criminalistică cu

privire la înregistrările în litigiu, fiind întocmit raportul de expertiză

criminalistică din 24 august 2011 al Institutului Național de Expertize

Criminalistice București. Au fost depuse la dosar înscrisuri de către inculpat,

reprezentând copia unei adrese înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Maramureș, prin care inculpatul D.M. a sesizat organele judiciare înainte de începerea

urmăririi penale, cauză soluționată, vizavi de traficul de influență, copia

Rezoluției din 9 aprilie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Cluj - Dosar nr. 117/P/2007 și un înscris intitulat anulare de contract, ce

vizează primirea/restituirea unor sume de bani între D.R. și D.V., copia

rezoluției dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

-Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj.

Prin Decizia penală nr. 13 AP din 14

februarie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția penală, a dispus următoarele:

A admis apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

Serviciul Teritorial Cluj și inculpatului D.M. împotriva Sentinței penale nr.

663 din 28 decembrie 2009 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o sub

aspectul temeiului achitării, după care, rejudecând cauza în aceste limite, a

schimbat temeiul achitării inculpatului D.M., pentru infracțiunea de trafic de

influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, din dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

prim control judiciar a reținut următoarele:

În ansamblu, prima instanță a stabilit în mod

corect starea de fapt, însă a înlăturat în mod neîntemeiat, în baza art. 64

alin. (2) C. proc. pen., înregistrările convorbirilor ambientale efectuate de

martora denunțătoare cu un mijloc tehnic personal. Conform dispozițiilor art.

91

6

alin. (2) C. proc. pen., înregistrările prevăzute în prezenta

secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă

când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu

terții. În cauză, aceste convorbiri înregistrate de martora denunțătoare au

fost redate în dialog de către Serviciul Tehnic al D.N.A., fiind întocmite

procese-verbale de redare.

Înregistrările în litigiu au fost supuse

expertizei criminalistice, prin Raportul din 24 august 2011 al I.N.E.C.

București stabilindu-se următoarele:

Suportul optic tip CD-R, marca „V." (L1)

nu este original și nu s-a putut stabili dacă reportofonul digital marca

„S." este sau nu suportul original al înregistrărilor în litigiu

conținute. Nu s-a putut stabili dacă suportul optic tip DVD-R, marca „T."

(L2) este sau nu suportul original al înregistrărilor conținute, întrucât nu au

fost detectate în înregistrările respective elemente care să permită acest

lucru. Înregistrările în litigiu aflate pe suportul optic L1 nu au fost capturate

simultan cu evenimentele acustice conținute. Din cauza faptului că

înregistrările în litigiu din memoria reportofonului digital marca „S." nu

conțin semnale tehnice staționare sau alte elemente care să permită

determinarea sau verificarea momentului când acestea au fost realizate, nu s-a

putut stabili dacă acestea au fost sau nu realizate simultan cu evenimentele

redate. Nu s-a putut stabili dacă înregistrările de pe suportul optic L2 au

fost sau nu realizate simultan cu evenimentele acustice conținute. Având în

vedere cele prezentate în cuprinsul raportului, cu excepția înregistrării

001_A_006.dvf, nu s-a putut stabili dacă aceste înregistrări au suferit sau nu

astfel de intervenții tehnice. În lipsa unor metode validate științific, nu s-a

putut stabili dacă discontinuitatea depistată în înregistrarea 001_A_006.dvf se

datorează unor cauze obiective sau unor intervenții tehnice de natură să

modifice conținutul înregistrării. Este o probabilitate foarte ridicată ca

vocea redată prin înregistrările în litigiu să aparțină numitului D.M.

Au fost formulate obiecțiuni la raportul de

expertiză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție,

D.N.A., Serviciul Teritorial Brașov, iar expertul oficial a formulat un răspuns

la acestea, menținând concluziile din raport. Totodată, expertul arată că în

acest caz, în care nu au fost găsite elemente care să permită stabilirea

simultaneității înregistrărilor cu evenimentele conținute, partea referitoare

la originalitatea înregistrărilor nu poate fi lămurită de expert prin analiza

înregistrărilor din litigiu. În aceste condiții, chiar dacă a doua și a treia

cerință pentru autenticitate certă ar fi fost îndeplinite, nu ar fi fost

îndeplinite cumulativ toate cele trei cerințe prezentate în raport. Ori de câte

ori se dorește exclusiv examinarea conținutului unei înregistrări în litigiu, a

cărei proveniență a fost deja stabilită de instanță și nu mai este necesară

opinia unui expert în acest sens, simultaneitatea efectuării înregistrării cu

evenimentele acustice conținute poate sau nu să aibă relevanță pentru acest

obiectiv. Când se dorește însă identificarea originalului și diferențierea

între acesta și diverse copii ale sale, simultaneitatea este deosebit de

relevantă pentru obiectiv. În condițiile în care expertul nu a efectuat

personal înregistrarea din litigiu și nu cunoaște exact configurația sistemului

cu care s-a realizat înregistrarea, orice posibilitate/oportunitate în care

procesul de înregistrare poate fi afectat de vreun eveniment exterior trebuie

semnalată de expert spre a permite evaluarea ei de către beneficiarul

expertizei. Or, această particularitate nu a permis expertului să finalizeze

examinarea prin a se pronunța asupra întregului proces de creare a

înregistrării.

Instanța de apel a constatat că, în

condițiile relevate de către expertul oficial în prezenta cauză, expertiza

criminalistică privind autenticitatea înregistrărilor audio-video nu stabilește

concluzii certe cu privire la autenticitatea înregistrărilor, astfel că acest

aspect, în măsura în care este contestat de către părți, se impune a fi

stabilit de către instanță prin analiza întregului material probator, în măsura

în care înregistrările se coroborează cu alte mijloace de probă. Concluziile

expertizei răspund doar în parte la obiectivele stabilite și indică o

probabilitate foarte ridicată ca vocea redată să aparțină inculpatului D.M.,

astfel că instanța de apel a examinat înregistrările convorbirilor ambientale

ca mijloace de probă legal administrate în acest proces penal, prin raportare

la ansamblu materialului probator administrat, urmând a stabili în ce măsură se

coroborează cu alte mijloace de probă, aceasta cu atât mai mult cu cât

inculpatul a făcut referire la conținutul unei înregistrări, în apărarea sa.

Reținând în ansamblul materialului probator

și înregistrările convorbirilor ambientale, instanța de apel a apreciat că

acestea nu dovedesc faptul că inculpatul D.M. a pretins suma de 15.000 euro de

la martora D.V. pentru a-i determina pe colegii săi din Consiliul Local B.M. să

voteze un proiect privind vânzarea unui teren către aceasta din urmă. Astfel,

înregistrările convorbirilor ambientale dintre D.V. și C.V. nu sunt apte să

facă dovada pretinderii sumei de bani de către inculpatul D.M., fiind

ulterioare acțiunii pretinderii, la care martora D.V. a făcut referire.

Singurele înregistrări care ar fi putut avea aptitudinea de a dovedi acțiunea

pretinderii sumei de bani sunt cele ale convorbirilor ambientale dintre martora

D.V. și inculpatul D.M., în situația în care acesta ar fi recunoscut

pretinderea anterioară a sumei. Parcurgând însă înregistrările acestor

convorbiri, instanța de apel nu a identificat vreo afirmație a inculpatului în

sensul că a pretins de la martoră anterior suma de 9.000 euro sau suma de

15.000 euro, ci doar afirmații evazive, generale, care nu pot constitui o

mărturisire a inculpatului cu privire la un act anterior comis de acesta.

Astfel, în opinia instanței de apel, aceste

înregistrări nu se coroborează cu declarațiile martorei D.V. Declarațiile

acestei martore, care în mod constant a relatat că inculpatul D.M. i-a pretins

suma de 15.000 euro, afirmând că prin influența pe care o are asupra colegilor

săi din cadrul Consiliului Local B.M. îi va determina pe aceștia să voteze

pozitiv un proiect privind vânzarea unui teren către martoră nu se coroborează

cu niciun alt mijloc de probă. Nu există vreun martor care să fi participat la

momentul în care inculpatul ar fi pretins suma de bani și nicio înregistrare a

convorbirilor dintre inculpat și martoră din acel moment, astfel că singura

probă directă este declarația martorei denunțătoare. Împrejurarea că aceasta

din urmă a discutat, ulterior, cu mai multe persoane cărora Ie-a relatat faptul

că inculpatul i-a pretins bani nu conferă credibilitate susținerilor acesteia,

iar declarațiile acestor persoane, respectiv ale martorilor C.V., L.F., L.D.,

C.N.Ț. constituie probe indirecte, nefiind apte să completeze declarațiile

denunțătoarei.

A menționat instanța de apel că acuzarea a

susținut că înscrisul existent la fila 59, dosar u.p., constituie o probă

directă, care confirmă declarațiile denunțătoarei și se coroborează cu

înregistrările convorbirilor ambientale dintre inculpat și denunțătoare.

Instanța de apel a apreciat însă că înscrisul respectiv, astfel cum s-a stabilit

prin raportul de constatare tehnico-științifică din 3 octombrie 2006, cuprinde

mai multe mențiuni scrise de mână („Urb, Juridică, Urbanism, Iunie, Doi"),

executate de martora D.V., precum și unele mențiuni („Consilier", scris

cifric), ale cărui autor nu a putut fi stabilit. Despre acest înscris, martora

D.V. a declarat că a fost întocmit cu ocazia întâlnirii pe care a avut-o în

data de 5 iunie 2006 cu inculpatul și martorul C.V., fiind menționat cursul

banilor către consilieri, precum și suma pe care ar fi trebuit să o plătească

martora, dacă nu îi remitea inculpatului suma pretinsă de acesta. Martorul

C.V., care a fost prezent la acea întâlnire, a relatat că la un moment dat

martora D.V. a cerut o coală de hârtie și, împreună cu inculpatul, au început să

scrie pe hârtie, discutând în același timp, sumele privind contracte, terenuri,

o centrală termică și o expertiză judiciară efectuată. Astfel, în condițiile în

care mențiunile de pe înscris au fost explicate diferit de către martora

denunțătoare și martorul C.V., instanța de apel a apreciat că aceasta nu poate

constitui o probă directă aptă să susțină declarațiile martorei denunțătoare.

Nici mesajul SMS având conținutul „Bingo", trimis de inculpat martorei

D.V., după discuția în comisii a proiectului martorei, nu dovedește acțiunea de

pretindere a sumei de bani, putând foarte bine să constituie o simplă

înștiințare a martorei cu privire la aprobarea proiectului său.

În contextul materialului probator, în raport

de care instanța de apel a apreciat că nu este dovedită latura obiectivă a

infracțiunii de trafic de influență și nici latura subiectivă a aceleiași

infracțiuni, toate celelalte considerații expuse de acuzare cu privire la

credibilitatea declarațiilor martorei D.V., precum și ale martorului C.N.Ț., în

care acesta din urmă relatează că „mie mi s-a părut că D.V. era la acel moment

foarte convinsă de cele sesizate", stenogramele dezbaterii proiectului de

hotărâre nu au suport probator. Stenogramele dezbaterii proiectului inițiat de

martora D.V. nu sunt relevante sub aspectul probării acuzației care i se aduce

inculpatului, împrejurarea că inculpatul D.M. a susținut proiectul martorei

neconstituind o dovadă că acesta a acționat astfel în considerarea faptului că

a pretins o sumă de bani martorei pentru a influența consilierii să voteze

favorabil proiectul. Totodată, martorul P.G. a declarat că o înregistrare a

unei conversații între inculpat și martora D.V. a fost prezentată înainte de

începerea unei ședințe de consiliu din anul 2006, de către martorul C.N.Ț.,

care Ie-a explicat consilierilor prezenți că D.V. l-ar fi influențat pe D.M. să

susțină proiectul, „(...) înseamnă că i-a dat bani!". Martorul a mai

declarat că D.M. a luat cuvântul în cadrul dezbaterii proiectului și nu a fost

de acord cu prețul mic propus pentru vânzarea terenului. Astfel, nici

declarațiile acestui martor nu confirmă susținerea acuzării cu privire la

pretinderea sumei de bani de către inculpat de la martora D.V. și nici cu

privire la exercitarea vreunei influențe asupra consilierilor în cadrul

dezbaterii proiectului. Pe de altă parte, conform instanței de apel,

declarațiile martorului C.N.Ț. în sensul că în cursul lunii mai 2006 a fost

abordat de inculpatul D.M., care i-a spus că ar fi bine să nu se opună cu

privire la vânzarea terenului către martora D.V., întrucât este o rudă de a sa,

precum și faptul că doi consilieri locali au pretins și primit 5.000 euro

pentru aprobarea proiectului de hotărâre în consiliul local, fără a divulga

numele acestora, nu sunt confirmate de alte mijloace de probă și nici nu pot

dovedi că inculpatul a săvârșit acțiuni specifice infracțiunii de trafic de

influență.

Astfel cum a reținut prima instanță, și

instanța de apel a constatat că între inculpatul D.M. și martora D.V. a existat

o relație de prietenie îndelungată, pe parcursul căreia aceștia au desfășurat

afaceri împreună, și-au împrumutat reciproc diverse sume de bani sau au

cumpărat imobile pentru diverse investiții, aspecte relatate atât de inculpat,

cât și de martoră. Totodată, instanța de apel a reținut că, la un moment dat,

relațiile dintre cei doi au degenerat, transformându-se în dușmănie, o dovadă a

acestui fapt constituind-o denunțurile pe care martora Ie-a formulat împotriva

inculpatului (în afara denunțului care face obiectul prezentei cauze, martora a

mai formulat un denunț împotriva inculpatului, care a făcut obiectul Dosarului

nr. 117/P/2007 al D.N.A., Serviciul teritorial Cluj).

În opinia instanței de apel nu există însă,

în afara declarației martorei denunțătoare, nicio altă probă directă care să

dovedească faptul că inculpatul i-ar fi pretins acesteia suma de 15.000 euro

pentru a-i influența pe consilieri să voteze favorabil proiectul martorei

privind cumpărarea unui teren, probele indicate de acuzare în acest sens fiind

de natură să contribuie doar la elaborarea unor deducții logice și prezumții,

insuficiente pentru susținerea acuzării inculpatului.

Astfel, instanța de apel a apreciat că nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din legea nr.

78/2000, fiind greșit temeiul achitării stabilit de prima instanță, respectiv

că fapta nu este prevăzută de legea penală. Existența unor afaceri anterioare

între inculpat și martoră, precum și a anumitor desocotiri între aceștia nu pot

fi reținute drept temei al achitării în prezenta cauză, în condițiile în care

nu s-a făcut dovada pretinderii de către inculpat a sumei de bani de la martora

denunțătoare. Totodată, instanța de apel a apreciat că starea de fapt nu se

circumscrie infracțiunii de înșelăciune și, chiar dacă această încadrare

juridică ar fi reieșit din probele administrate, acest fapt nu atrăgea

necompetența materială a organului de urmărire penală și restituirea cauzei la

parchet, fiind aplicabile dispozițiile art. 332 alin. (1) teza a II-a C. proc.

pen.

Împotriva hotărârii instanței de apel au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov și inculpatul D.M.

Așa cum rezultă din partea introductivă a

deciziei, inculpatul - asistat de cei doi apărători aleși - a declarat că

înțelege să-și retragă recursul, astfel încât Înalta Curte, în temeiul art. 385

4

rap. la art. 369 C. proc. pen., va lua act de manifestarea de voință a

acestuia. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Asupra recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Brașov:

În motivele scrise de recurs sunt reiterate,

în esență, motivele de apel și, de asemenea, se reia examinarea probatoriului

administrat de organele urmărire penală în dovedirea acuzațiilor aduse

inculpatului. În etapa recursului nu au fost propuse ori administrate probe noi

pe situația de fapt, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Recursul Ministerului Public va fi respins ca

nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct.

18 C. proc. pen., o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare

gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de

achitare sau de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită

examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o

anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit

act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări,

când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. În ce

privește cerința ca eroarea de fapt să fie „gravă', trebuie înțeles că nu orice

eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele

erori care au influențat soluția procesului. „Eroarea gravă" trebuie să fie

constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se

face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în

scopul aflării adevărului.

Instanța de apel, în decizia atacată, a

motivat temeinic soluția de achitare a inculpatului prin coroborarea tuturor

probelor administrate în cursul procesului penal; de asemenea, instanța de prim

control judiciar a examinat toate motivele de apel formulate de Ministerul

Public, precum și toate mijloacele de probă la care procurorul a făcut

trimitere (ca fiind mijloace de probă în acuzare).

Așa cum s-a arătat, inculpatul beneficiază de

„prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția

(art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării)

obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia (art.

4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.).

Înalta Curte apreciază întemeiată concluzia

instanței de apel potrivit căreia probatoriul administrat nu poate justifica,

dincolo de orice îndoială rezonabilă, o soluție de condamnare a inculpatului.

De asemenea, așa cum au menționat ambele

instanțe, comportamentul martorei-denunțătoare a fost de natură să ridice

suspiciuni întemeiate cu privire la faptele deduse judecății și la acuzațiile

aduse inculpatului, aceasta neoptând - încă de la primele momente ale

pretinselor fapte reclamate - pentru sesizarea organelor judiciare competente,

preferând alternativa sesizării pretinselor fapte ale acestuia unor persoane

din sfera politică și a desfășurării unei activități de strângere a probelor

într-o modalitate privată, particulară.

Or, în condițiile conținutului general și evaziv,

echivoc, al înregistrărilor convorbirilor ambientale dintre inculpat și

martora-denunțătoare, declarațiile acestei martore nu pot fundamenta o soluție

de condamnare, mai ales dacă se au în vedere relațiile anterioare dintre cele

două persoane.

Așa cum a menționat și instanța de apel,

împrejurarea că martora-denunțătoare a discutat, ulterior, cu mai multe

persoane cărora Ie-a relatat faptul că inculpatul i-a pretins bani nu conferă

credibilitate susținerilor acesteia, declarațiile acestor persoane (martorii

C.V., L.F., L.D., C.N.Ț.) constituind probe indirecte, nefiind apte juridic să

„completeze" declarațiile denunțătoarei.

Înalta Curte își însușește argumentele de

natură probatorie expuse în decizia atacată și, în condițiile în care nu au

fost administrate probe noi pe situația de fapt, iar argumentele acuzării sunt

identice cu cele anterior prezentate la instanța de fond și de apel, apreciază

că nu este necesară reluarea acestora, criticile invocate în motivele de recurs

nefiind susceptibile de a conduce la incidența cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Față de cele arătate, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca

nefondat recursul declarat de Ministerul Public.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului Ministerului

Public vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov împotriva Deciziei penale nr. 13/AP

din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Ia act de retragerea recursului declarat de

intimatul inculpat D.M. împotriva aceleiași decizii penale.

Obligă recurentul-intimat-inculpat la plata

sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorilor aleși, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi 2

octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ