ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4202/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 29 august 2001, I.M.C. a chemat în judecată, prin acțiune ulterior

modificată pe M.A., M.N.N., municipiul București, prin Primarul General și SC

A. SA București, cerând constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 5211 din 20 decembrie 1999 și 5212 din 20 decembrie 1999,

privind apartamentul nr. 2 din București.

Totodată, a revendicat posesia și

proprietatea bunului.

SC A. SA București a formulat, la

rândul său o cerere de intervenție prin care a solicitat respingerea acțiunii.

M.A. și M.N.N. la rândul lor, au

formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând să se constate că

au dobândit proprietatea bunului în litigiu, prin efectul bunei lor credințe.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 614 din 7 mai 2002 a admis acțiunea așa cum a fost

formulată. A respins cererea de intervenție.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 172 din 20 martie 2003, a respins, ca nefondate,

apelurile pârâților și intervenientului, cu motivarea că imobilul din litigiu a

fost preluat fără titlu valabil și înstrăinat, prin fraudă și rea-credință, cu

violarea flagrantă a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii pârâții M.A.

și M.N.N. au declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat, în esență, că

soluția recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât acțiunea

reclamanților era inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar buna

lor credință la facerea actelor juridice atacate, a fost dovedită.

Recursul este nefondat.

Potrivit pct. 46.3 din Normele

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, beneficiul deplin al protecției Legii nr.

10/2001, cu modificările ulterioare, este recunoscut, în cazul înstrăinărilor

efectuate în baza Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998, când a

intrat în vigoare Legea nr. 213/1998, numai dacă buna-credință a

subdobânditorului în momentul înstrăinării, este dovedită.

Rezultă că, în acest caz,

buna-credință nu se prezumă și, ca atare, se impune a fi probată, inclusiv prin

dovada că subdobânditorul a depus diligențele necesare pentru a se convinge că

a contractat înstrăinarea bunului cu un

verus dominus

.

Or, în speță, în condițiile în care,

necontestat, bunul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâtele

recurente erau obligate să depună diligențele necesare pentru a se convinge că

vânzătorul era un

verus dominus

. Rezultatul însemna evitarea, prin

precauțiune, a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime

ale reclamantei și, în orice caz, perfectat pe riscul asumat de pârâte.

Omisiunea acestora se constituie într-o gravă neglijență (

culpa lata

),

vecină cu dolul (

dolo proxima

) ceea ce înseamnă rea-credință, diametral

opusă bunei-credințe (simplu afirmată prin cererea de recurs).

Nu mai puțin, dispozițiile art. 46

din Legea nr. 10/2001 nu exclud, pe planul dreptului intertemporal, acțiunea în

nulitate cu consecința revendicării bunului, considerat pentru care excepția de

inadmisibilitate a acestei acțiuni, invocată în recurs, se verifică a fi

nefondată.

Așa fiind, cu temei și în mod

judicios a fost admisă acțiunea, ceea ce impune respingerea recursului, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâții M.A. și M.N.N. împotriva deciziei civile nr. 172 A din 20 martie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă ca nefondat.

Respinge cererea de cheltuieli de

judecată ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2005.