ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4118/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta C.C.F.B.P., cu sediul în București, a chemat în judecată pe pârâta SC A.N.R. SA cu sediul în București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 12.314.492.103 lei, reprezentând valoarea depozitelor asigurate conform contractului de asigurare din 28 mai 1999. Prin sentința civilă nr. 10732 din 21 decembrie 2001, Tribunalul București, a admis acțiunea precizată și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 3.000.000.000 lei sumă asigurată și la 6.948.262.521 lei daune interese. Instanța de fond a reținut în esență că, pe lângă contractul de asigurare, părțile au încheiat actul de ”Asigurare de risc financiar” prin care asigurătorul se obliga să plătească valoarea nominală a depozitului titularului în cazul refuzului de plată al reclamantei.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 978 din 21 iunie 2002, a respins ca nefondat recursul pârâtei, considerând că prin „asigurarea de risc financiar” era asigurat în proporție de 100 % depozitul iar asigurarea în sume mult mai mari decât soldul depozitelor nu este de natură să exonereze pe asigurător de obligațiile asumate. Împotriva deciziei astfel pronunțate, procurorul general a declarat recurs în anulare, considerând-o esențial nelegală și vădit netemeinică întrucât prin art. 27 din Legea nr. 136/1995 despăgubirea nu poate depăși valoarea bunului asigurat și nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, iar asigurătorul s-a obligat să asigure depozitul în limita sumei acestuia, pentru care a fost plătită prima de asigurare, consemnată în pct. 4 al contractului.

Totodată în pct. 6 al contractului părțile au stipulat expres că limita maximă a răspunderii asigurătorului este valoarea de depozit pentru care s-a plătit prima de asigurare. În privința înscrisurilor, „asigurarea de risc financiar”, procurorul general consideră că acestea au valoarea aducerii la cunoștință a deponenților de existența contractului de asigurare, iar în temeiul acestora numai deponenți puteau solicita obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor. Recursul în anulare este întemeiat și va fi admis, pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de asigurare, una dintre părți, asiguratul, se obligă să plătească o sumă de bani celeilalte părți, asigurătorul, în schimbul căreia, în cursul survenirii evenimentului asigurat, să plătească indemnizația de asigurare.

Contractul de asigurare din 28 mai 1999 prevedea că indemnizația de asigurare se plătește în limita sumei asigurate iar aceasta este aceea înscrisă în polița de asigurare și pentru care s-a plătit prima de asigurare (pct. 4). Obiectul asigurării, îl constituie așa dar riscul de neplată al depozitelor bancare pentru care asiguratul a încheiat polița de asigurare și a plătit prima de asigurare (pct. 1 al contractului). Prin „asigurarea de risc financiar”, asigurătorul s-a obligat în limitele contractului de asigurare să despăgubească pe titularul contractului de depozit cu valoarea nominală a contractului de depozit. În același act părțile au stipulat, însă, plata primei de asigurare în condițiile stipulate în contract.

Astfel, obiectul asigurării este limitat la polița de asigurare pentru care s-a plătit prima de asigurare. Referirea la depozitul unei persoane fizice sau juridice prin care se asigură depozitul în proporție de 100 % în condițiile stipulării primei de asigurare plătită și a condițiilor contractului, astfel cum au fost încheiate actele de „asigurare de risc financiar”, nu depășește cadrul acordului de voință materializat în contractul de asigurare. Plata primei de asigurare este aceea care îndreptățește pe asigurat la obținerea despăgubirilor, iar aceasta este înscrisă în contract și nu în „asigurarea de risc financiar”. Pe de altă parte, instanțele judiciare au sesizat că actele încheiate au reprezentat un mod de atragere a încrederii deponenților, care însă pot atrage responsabilități de altă natură, ale asigurătorului în raporturile cu asigurătorul și titularii depozitelor.

Așa fiind în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite recursul în anulare, va casa decizia civilă nr. 978 din 21 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, va admite recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 10732 din 21 decembrie 2001, pronunțată de Tribunalul București schimbând sentința în sensul că va înlătura obligarea pârâtei la plata sumei de 6.948.262.521 lei daune-interese și menținând restul dispozițiilor acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de P.G.P. de pe lângă Î.C.C.J., împotriva deciziei nr. 978 din 21 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia atacată, admite și apelul pârâtei, schimbă în parte sentința nr. 10732 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului București, în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata sumei de 6.948.262.521 lei daune-interese. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 septembrie 2005.