ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2812/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 15 noiembrie 2000, precizată ulterior, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A.S.R SA București, solicitând instanței s-o oblige pe aceasta să-i plătească următoarele sume: - 3.065.100.000 lei, reprezentând indemnizația de asigurare actualizată cu indicele de inflație; - 635.759.700 lei, cu titlu de daune cauzate de reaua credință a pârâtei, constând în refuzul nejustificat de plată a sumei menționate anterior; - 635.750.700 lei, reprezentând dobânda legală, calculată și pretinsă pe perioada cuprinsă între data producerii riscului asigurat și până la data plății integrale a debitului; - cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, deși și-a onorat obligațiile contractuale privind plata primei de asigurare de 12.750.000 lei, precum și cea referitoare la încunoștințarea pârâtei, în termenul convenit în legătură cu producerea riscului asigurat, totuși aceasta a refuzat, fără nici o justificare, să-i plătească despăgubirile stabilite, de comun acord, prin contractul nr. 0019709 din 15 iunie 2000. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 3996 din 15 mai 2000, a admis acțiunea precizată în parte, în sensul că a obligat pârâta SC A.S.R SA, să plătească reclamantului, S.C., suma de 3.065.000.000 lei cu titlu de indemnizație de asigurare, actualizată cu indicele de inflație, plus suma de 635.750.700 lei dobândă legală, precum și la suma de 443.700.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei și la plata sumei de 635.750.700 lei, reprezentând daune-interese solicitate pentru reaua credință a acesteia, manifestată în derularea contractului de asigurare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că probele dosarului confirmă justețea pretențiilor reclamantului, structurate pe mai multe capete de cerere, cu excepția capătului de cerere privind obligarea pârâtei și la plata daunelor-interese în sumă de 635.750.700 lei, care nu pot fi acordate reclamantului, în condițiile în care acestea sunt egale cu dobânda legală și privesc sancționarea întârzierii plății de către asigurător și care nu se confundă cu reactualizarea indemnizației de asigurare prin aplicarea indicelui de inflație.

Recursul declarat împotriva sus menționatei sentințe de pârâta SC A.S.R. SA București a fost admis prin decizia civilă nr. 494/R din 17 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, și, ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost modificată în parte, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 2.550.000.000 lei, cu titlu de indemnizație de asigurare, fără aplicarea indicelui de inflație la această sumă, fiind reduse, totodată, cheltuielile de judecată de la suma de 413.700.000 lei, la suma de 15.000.000 lei. Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar intimatul-reclamant a fost obligat să plătească recurentei-pârâte suma de 30.876.763 lei.

Pentru adoptarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut, în opoziție cu tribunalul, că față de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile nu pot depăși suma la nivelul căreia s-a făcut asigurarea (2.550.000.000 lei) și ținând cont că părțile nu au stipulat în convenția lor o clauză de actualizare a despăgubirilor datorate de asigurător în cazul producerii riscului asigurat, care să acopere pierderile datorate devalorizării monedei naționale, greșit instanța de fond a obligat pârâta, inclusiv la plata sumei de 635.750.700 lei, reprezentând indicele de inflație, acordând, în total, cu titlul menționat, suma de 3.065.100.000 lei, în loc de 2.550.000.000 lei.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța de recurs a reținut că recurentul a făcut dovada efectuării acestora numai în limita sumei de 15.000.000 lei, întrucât nota contabilă nr. 441 din 5 septembrie 2001 nu putea fi luată în considerație, în condițiile în care a fost depusă la dosar după încheierea dezbaterilor și, ca atare, nu a mai putut face obiectul discuției contradictorii a părților.

În ceea ce privește dovada existenței și valorii bunurilor asigurate, anterioară producerii riscului asigurat, adică a furtului, în raport cu care s-a stabilit și nivelul despăgubirilor, în cazul producerii evenimentului, instanța de recurs a reținut că acestea sunt confirmate prin lista de inventar anexă la declarația de asigurare, depusă la dosar, precum și prin investigațiile făcute de organele de poliție și ale asigurătorului, completate cu adresele emise de diferite magazine și declarațiile a doi martori, date în fața organelor de poliție și ulterior și în fața instanței de fond, cum, de asemenea, tot în acest sens, sunt și declarațiile autentificate ale cetățenilor străini M.D. și H.K.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, susținând că acestea au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și, totodată, că hotărârile sunt vădit netemeinice. Se susține, în esență, că potrivit contractului încheiat de părți, asiguratul putea fi despăgubit în eventualitatea producerii riscului asigurat, numai în limita pagubei efectiv suferite (2.550.000.000 lei) și aceasta numai în ipoteza în care reclamantul dovedea, ceea ce nu e cazul în speță, cu probe concludente și pertinente cauzei, concretizate în înscrisuri, existența și valoarea bunurilor în locuință, la data producerii evenimentului (furtului).

Or, în condițiile în care, în art. 31 lit. g) din Regulamentul nr. 32/1996, care face parte integrantă din contract, se prevede că asiguratul este obligat să pună la dispoziția asigurătorului toate actele necesare pentru verificarea existenței și valorii bunurilor asigurate, în mod greșit, instanțele au acordat eficiență declarațiilor martorilor referitoare la acest aspect, întrucât acestea nu puteau fi considerate în sensul dispozițiilor legale precizate „acte” și, ca atare, trebuiau înlăturate, mai ales că depozițiile acestora se referă la acte juridice a căror valoare depășește suma de 250 lei, și, ca atare, o asemenea probă nu se putea face, contrar dispozițiilor art. 1191 coroborate cu cele ale art. 1198 C. civ., cu declarațiile de martori, ci numai cu înscrisuri.

În sfârșit, se mai susține că, în mod criticabil, instanțele nu au avut în vedere, la pronunțarea soluțiilor, adresa Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor nr. 3771/F din 20 aprilie 2001, în care se arată că, în urma verificării întreprinse în evidențele acestei instituții, nu se regăsesc date referitoare la declararea de către reclamant a unor bunuri de valoare mare (haine de blană, sume mari de bani, ceasuri de aur, camere video etc.) la intrarea/ieșirea în și din România, situație care întărește concluzia, având în vedere și cele arătate anterior, că acțiunea reclamantului, deși admisă în parte, este nedovedită și, ca atare, refuzul de plată a despăgubirilor de către pârâtă ar fi fost întemeiat.

În consecință, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe fond, respingerea acțiunii promovate de reclamantul S.C. Recursul în anulare, declarat în cauză, nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar, în raport cu criticile formulate prin recursul în anulare, se reține că, prin dispozițiile art. 31 lit. g) din Regulamentul nr. 32/1976, care fac parte integrantă, potrivit voinței părților, din contractul de asigurare, s-a stipulat că, în cazul producerii evenimentului asigurat, asigurații sunt obligați să pună la dispoziția asigurătorului toate actele necesare pentru verificarea existenței și valorii bunurilor asigurate, precum și pentru constatarea și evaluarea pagubelor, precum și pentru stabilirea dreptului la despăgubiri, iar potrivit lit. c) din contractul de asigurare nr. 0019709, încheiat de părțile litigante la 15 iunie 2000, „în cazul furtului prin efracție (situația în speță) asiguratului îi revine obligația de a înștiința, în cel mult 24 ore de la producerea evenimentului, organele de poliție și pe asigurător și să conserve probele”.

În speță, se constată că asiguratul și-a îndeplinit integral obligațiile prevăzute în sarcina sa de dispozițiile legale precizate și, în plus, că acesta a plătit și prima de asigurare de 12.750.000 lei, cu chitanța nr. 996983 din 15 iunie 2000. În acest context, este evident că reclamantului i se cuveneau, în urma producerii riscului asigurat (furtului) despăgubirile stabilite pe cale convențională de părți.

Faptul că instanțele și-au fundamentat soluțiile, pe lângă înscrisurile depuse la dosar, și pe depozițiile martorilor, precum și pe declarațiile autentificate ale unor cetățeni străini, nu conduce la concluzia că soluțiile ar fi netemeinice, chiar dacă acestea se referă la acte juridice care depășesc valoric suma de 250 lei, și, ca atare, în opinia exprimată în recursul în anulare, proba trebuia făcută exclusiv prin înscrisuri, întrucât este evident că litigiul de față este de natură comercială și nu civilă, și, ca atare, în speță, erau incidente, așa cum bine a reținut instanța de recurs, dispozițiile art. 56 C. com., care, în partea finală, prevede că obligațiunile comerciale se probează, printre altele, și cu depozițiile unor martori, și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ.

Deci, față de conținutul textului legal precizat, în mod discutabil se susține că depozițiile martorilor, în sensul că aceștia au avut cunoștință de existența și valoarea bunurilor furate, trebuiau înlăturate, deoarece acestea constituie probe potrivit dispozițiilor legale menționate. Dar, aceste rețineri au numai un caracter subsidiar, deoarece dovada esențială a existenței și valorii bunurilor asigurate în proprietatea reclamantului, anterior producerii furtului, este confirmată prin semnarea de către părțile litigante a listei de inventar care a cuprins, în majoritatea lor, bunurile care au făcut obiectul asigurării și în raport cu care s-a stabilit nivelul drepturilor și obligațiilor părților, în cazul producerii riscului asigurat, precum și cuantumul primei de asigurare plătită de reclamant, așa cum s-a arătat anterior.

Or, în acest context, este evident că toate susținerile din recursul în anulare, în sensul că probele dosarului nu ar dovedi existența și valoarea bunurilor furate sau că acestea sunt contradictorii sub aspectele relevate, sunt lipsite de orice temei, din moment ce chiar partea interesată a confirmat, e adevărat anterior producerii evenimentului, realitatea acestei situații prin semnarea listei de inventar.

Ca atare, nu poate fi primită din punct de vedere juridic teza că la data stabilirii cuantumului primei de asigurare, care, în mod cert, a fost stabilit după criteriul valoric, s-a cunoscut atât existența, cât și valoarea bunurilor asigurate, pentru ca mai apoi, după producerea riscului asigurat, când s-a pus problema acordării despăgubirilor, să se conteste realitatea și justețea pretențiilor reclamantului, în condițiile în care această situație a făcut, așa cum s-a arătat, obiectul identificării și inventarierii bunurilor, neavând nici o relevanță, pe planul răspunderii, faptul că pârâta a acceptat, așa cum a susținut ulterior, să încheie contractul în baza declarației reclamantului și nu în urma verificării în concret a existenței și valorii bunurilor asigurate, așa cum era obligată legal.

În raport cu cele reținute mai sus, este evident că instanțele nu erau datoare să examineze, sub aspectul existenței și valorii bunurilor, conținutul adresei nr. 3771/F/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor, din moment ce aceste împrejurări au fost confirmate chiar de pârâtă, prin semnarea listei menționate.

Or, în condițiile în care probele dosarului confirmă că, odată cu bunurile asigurate, reclamantului i s-au furat și o serie de acte, cu ajutorul cărora putea proba atât proveniența bunurilor, cât și valoarea acestora, dacă mai era cazul față de cele reținute anterior, se constată că bine instanța de recurs a considerat că pârâta nu putea solicita, cu bună credință, îndeplinirea unei cerințe devenită, prin producerea riscului asigurat, imposibil de realizat, cum, de asemenea, reclamantul nu putea proba obiectiv, așa cum se sugerează prin recursul în anulare, existența în locuință a bunurilor furate, deoarece un asemenea eveniment nu putea fi prevăzut, pentru ca acesta să-și poată preconstitui dovezi în acest sens.

Din moment ce probele dosarului confirmă că reclamantul a încasat despăgubirile acordate prin decizia instanței de recurs, rămâne fără nici o relevanță critica potrivit căreia din dosar nu rezultă stadiul cercetărilor penale, și nici dacă au fost identificați autorii furtului, întrucât urmărirea în continuare a desfășurării acestor activități și, eventual, a promovării unei cereri în regres, revine, prin subrogare, pârâtei, în calitate de asigurator păgubit, și nu reclamantului care a fost desdăunat.

În concluzie, se reține că, în totalitatea lor, susținerile din recursul în anulare sunt nefondate, întrucât instanța de recurs a făcut o corectă apreciere a probelor de la dosar, inclusiv în ceea ce privește aspectele de fond ale litigiului, și, ca urmare, bine a considerat, spre deosebire de instanța de fond, că reclamantului i se cuvine, cu titlu de despăgubiri, numai suma de 2.550.000.000 lei, în loc de 3.065.100.000 lei, adică fără aplicarea indicelui de inflație, care, de asemenea, justificat a apreciat că probele dosarului confirmă că reclamantul a efectuat cheltuieli de judecată numai în sumă de 15.000.000 lei și, în consecință, a redus, nivelul acestora, acordat de instanța de fond de la 443.700.000 lei, la suma menționată anterior.

Față de toate cele arătate mai sus, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat. Referitor la cererea formulată de reclamant în cadrul apărării, prin concluziile scrise și depuse în ședința de judecată din 29 mai 2003, prin care acesta solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanței de recurs cu menținerea sentinței, se constată că aceasta este inadmisibilă, din moment ce instanța a fost învestită cu soluționarea recursului în anulare declanșat în favoarea pârâtei SC A.S.R SA București, și, ca atare, nu poate examina – prin extindere – cauza și sub alte aspecte, care au fost concretizate în criticile formulate prin această cale extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 3996 din 15 mai 2001, pronunțată de Tribunalul București și a deciziei nr. 494/R din 17 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 29 mai 2003.