ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1144/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 307 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, ca inadmisibilă. A respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de A.S. împotriva deciziei nr. 1125 din 2 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații B.P., B.M., B.L., B.C., B.C.O., Ș.G., Ș.Z., B.I., B.A. și B.I.N. Instanța a reținut că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a căror neconstituționalitate a fost invocată de contestatoare, nu au legătură cu cererea dedusă judecății, contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. și art. 318 pct. 1 C. proc. civ., motiv pentru care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca inadmisibilă. Contestație în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă justificat de faptul că motivele invocate în susținerea cererii nu se circumscriu cazurilor de contestație în anulare limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1), respectiv art. 318 C. proc. civ. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs contestatoarea A.S. criticând-o pentru nelegalitate susținând că în mod greșit i-a fost respinsă cererea, întrucât hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privind competența, sens în care a făcut trimitere la o decizie a instanței supreme, depusă la dosar.

Nici Tribunalul București și nici Curtea de Apel București nu au respectat dispozițiile art. 184 C. proc. civ. cu privire la verificarea și cercetarea înscrisurilor prin orice mijloace de dovadă, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 317 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii deduse judecății. Respingând cererea sa de sesizare a Curții Constituționale în sensul respingerii excepției invocate cu referire la neconstituționalitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, ce-și găsește reglementare legală și constituțională presupune, potrivit art. 129 din Constituția României, posibilitatea ca părțile interesate să poată exercita căi de atac, însă numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare/modificare.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor dreptului de acces la justiție, consacrat constituțional prin dispozițiile art. 21 din Constituția României, dar și convențional prin dispozițiile art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului, în fond și căi de atac, aceleași pentru persoane, aflate în situații identice, legea procesual-civilă a creat un mecanism coerent de desfășurare a acestuia, menit a constitui o garanție a egalității părților și a protejării judiciare imparțiale a drepturilor deduse judecății. În cauza dedusă judecății, recurenta a declarat recurs împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în cursul judecării recursului, prin decizia pronunțată în cauză.

Se constată totodată că în cauză nu a fost pronunțată, separat, o încheiere, conform dispozițiilor Legii nr. 47/1992 republicată, ceea ce ar fi pus în discuție caracterul autonom al acesteia. Or, dacă în concepția legiuitorului cu referire la prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, se constată caracterul special și derogator de la regulile generale instituite de normele de drept comun în materie cu privire la competența materială de soluționare a recursului, nu se poate face abstracție de caracterul irevocabil al hotărârii ce încorporează soluția criticată și care neîncadrându-se în categoria hotărârilor prevăzute de art. 299 C. proc. civ., nu este susceptibilă de reformare prin declararea unui nou recurs.

Prin urmare, nefiind îndeplinită una dintre condițiile de exercitare a căilor de atac, ce se cer a fi întrunite cumulativ, cererea de recurs dedusă judecății apare a fi inadmisibilă. Nici analiza pe fond a hotărârii atacate nu permite modificarea/casarea acesteia întrucât potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Or, raportat la obiectul cererii deduse judecății, contestație în anulare, cerere a cărei judecată este reglementată de norme legale speciale și restrictive sub aspectul obiectului, termenelor și motivelor/cazurilor de exercitare, legal a reținut curtea de apel că excepția privind neconstituționalitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu are legătură cu cauza, cerință pretinsă de norma legală evocată și a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea excepției. Modul deficitar de soluționare a acestei excepții, în sensul pronunțării asupra acesteia, iar nu asupra cererii părții de sesizare a Curții Constituționale, nu este de natură a atrage nelegalitatea sa, atât pentru impedimentul de ordin procedural expus, cât și pentru că, prin raportare la norma legală incidentă (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992) dispoziția instanței de apel, de constatare a caracterului său inadmisibil, se verifică ca legală.

Recursul împotriva deciziei atacate sub aspectul soluției date în contestația în anulare, exercitat împotriva unei hotărâri irevocabile potrivit art. 377 pct. 4 C. proc. civ., se vădește a fi inadmisibil, o hotărâre irevocabilă neputând fi supusă reformării prin intermediul acestei căi de atac, întrucât aceasta ar echivala cu un recurs la recurs, ceea ce nu este admisibil. Ca urmare, față de cele ce preced, recursul dedus judecății urmează să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatoarea A.S. împotriva deciziei nr. 307 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2012.