ÎCCJ, Decizia nr. 72/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 72/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației la executare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
decizia nr. 213 din 23 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a
fost respins, ca inadmisibil,
recursul declarat de petentul M.I.
împotriva deciziei nr. 659 din 17
noiembrie
2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de
9 judecători, cu obligarea acestuia la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, petentul M.I. a
formulat contestație în
anulare, care
a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 504 din 22 iunie
2009 pronunțată de Completul de 9 Judecători al Înaltei
Curți de Casație și
Justiție, cu
motivarea că în cauză a fost indicat ca motiv cazul prevăzut de
dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.,
respectiv nelegala îndeplinire a
procedurii
de citare a părții pentru termenul la care a fost judecat recursul, iar
din analiza înscrisului aflat la dosarul în care
s-a pronunțat decizia a cărei
anulare
se solicită, se constată ca recurentul contestator a fost citat la adresa pe
care chiar el a indicat-o în motivele de recurs și
în cererile depuse la dosar;
dovada
de îndeplinire a procedurii de citare cuprinde mențiunile prevăzute de
art. 181 C. proc. pen., acestea fiind corecte,
citația fiind afișată,
deoarece
destinatarul sau celelalte persoane ce puteau primi citația, nu au fost
găsite.
Împotriva acestei decizii, contestatorul a declarat
recurs, recurs care a
fost respins,
ca inadmisibil, prin decizia nr. 173 din 22 martie 2010 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de
9 judecători, în dosarul
nr. 553/1/2010,
cu motivarea că s-a declarat recurs împotriva unei decizii
definitive pronunțată de completul de 9 judecători,
care nu este admisibil
potrivit
dreptului comun, reprezentat, în speță, de dispozițiile art. 385
1
și
art. 417
C. proc. pen.
Prin cererea introdusă la 21 februarie 2011,
contestatorul M.I. a
formulat
contestație la executare împotriva deciziei nr. 173 din 22 martie 2010 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de
9 judecători, solicitând
„anularea
cheltuielilor judiciare stabilite în mod eronat” și invocând cazul de
contestație la executare prevăzut de dispozițiile art.
461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Analizând actele si lucrările dosarului, Înalta
Curte constată că cererea de contestație la executare formulată de
contestatorul M.I. este inadmisibilă.
Contestația la executare este un mijloc
jurisdicțional prin intermediul
căruia
se soluționează anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a
hotărârilor
penale definitive.
Analizându-se hotărârea contestată, prin prisma
motivelor invocate, Curtea constată că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc.
pen., „contestația
contra executării
hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
- când s-a pus în executare o hotărâre care nu era
definitivă;
- când executarea este îndreptată împotriva altei
persoane decât cea
prevăzută în hotărârea de condamnare;
- când se ivește vreo nelămurire cu privire la
hotărârea care se execută
sau vreo împiedicare la executare;
- când se invocă amnistia, prescripția, grațierea
sau orice altă cauză de
stingere ori
de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul
executării”.
Se constată așadar că, în cauză, motivele invocate
de contestator nu se
regăsesc între cele expres și limitativ prevăzute
de dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. pen.
, astfel că cererea formulată nu are legătură cu dispozițiile
legale privind lămurirea hotărârii, cazul prevăzut
de art. 461 alin. (1) lit. c) din același
cod și invocat de contestator
în susținerea cererii.
Totodată, Codul
de procedură penală reglementează posibilitatea
contestației privitoare la dispozițiile civile ale hotărârii (în art. 463
C. proc. pen.
), respectiv,
contestația privitoare la amenzile judiciare (în art. 464 C. proc. pen.
).
Rezultă, așadar, că în ceea ce privește
cheltuielile judiciare, Codul de
procedură
penală nu cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea formulării unei
contestații la executare, neputându-se aplica,
prin analogie, dispozițiile art. 463
sau 464 C. proc. pen., menționate
anterior.
În consecință, contestația la executare formulată
de contestator este
inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare.
În baza art. 192 alin. (2) C. de proc. pen.,
contestatorul va fi obligat
la plata sumei de 400 lei cheltuieli
judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația la
executare formulată de
contestatorul M.I.
împotriva deciziei nr. 173 din 22 martie 2010,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,
în
dosarul nr. 553/1/2010.
Obligă
contestatorul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie
2011.