ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2039/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC S. România SRL , a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și a solicitat obligarea acestuia să facă demersuri în vederea schimbării destinației spațiului deținut în baza contractului nr. 2/2007, la Ministerul Sănătății, remiterea acordului ministerului pentru schimbarea destinației spațiului, plata daunelor – interese moratorii în sumă de 450 pe zi și cheltuieli de judecată. Prin cererea de intervenție în interesul pârâtei D.S.P. Timiș a solicitat respingerea acțiunii pe excepțiile tardivității și inadmisibilității, iar pe fond respingerea acțiunii întrucât contractul a fost declarat nul prin sentința civilă nr. 13605/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința comercială nr. 425/PI din 30 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis cererea de intervenție, a respins excepțiile și acțiunea. Instanța de fond a reținut în esență că la 13 iulie 2007 între reclamantă și pârâtă a intervenit contractul de închiriere a suprafeței de 25 mp în vederea amenajării unui punct de recoltare a probelor biologice de laborator de analize medicale, spațiu a cărei destinație nu a fost posibilă fără aprobarea Ministerului Sănătății, care de altfel a solicitat și obținut constatarea nulității absolute a contractului în justiție. A mai reținut instanța de fond că raportul Corpului de Control al Ministerului Sănătății a stabilit că schimbarea destinației spațiului închiriat este ilegală și defectuoasă.

În privința excepțiilor, tribunalul a considerat că obiectul acțiunii nu îl constituie procedura organizării licitației, pentru ca acțiunea să fie prematură sau tardivă, ci obligația de „a face” și de „a da” interesul decurgând din folosința spațiului. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 187 din 9 noiembrie 2010, cu majoritate de voturi, a respins apelul reclamantei, considerând că Direcția de Sănătate Publică Timiș nu putea aviza schimbarea destinației spațiului închiriat reclamantei de către pârâtă, iar Ministerul Sănătății a refuzat avizarea pe motiv că această schimbare a destinației nu ar fi fost corelată cu circuitele din spital care să nu fi afectat negativ una dintre activități.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că după încheierea contractului de închiriere între părți au existat mai multe litigii privind licitația desfășurată, obținerea avizelor și autorizațiilor pentru funcționarea activității. În litigiul de față Ministerul Sănătății își menține poziția prin care consideră că activitatea pentru care spațiul a fost închiriat necesită o schimbare a destinației acestuia și nu răspunde solicitărilor recurentei reclamante îndreptățită prin contractul încheiat la activitatea pe care urma să o desfășoare. Recurenta susține că instanțele de fond greșit au interpretat și aplicat prevederile legale reținând sentința civilă nr. 13605/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, deși nu este definitivă și irevocabilă, învestirea instanței fiind cu o acțiune în obligația de „a face”.

Mai susține recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 970 C. civ. privind executarea cu bună – credință a convențiilor, orice discuții privind validitatea contractului fiind în afara litigiului iar interpretarea actului nu s-a realizat în sensul prevăzut de art. 978 C. civ., acela de a-și produce efectele. Existența sau inexistența autorizației de construcție nu a format obiectul dosarului. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prevederile art. 1 din O.G. nr. 70/2002 stabilesc în sarcina Ministerului Sănătății obligația de a aproba schimbarea destinației sau înstrăinarea bazei materiale a unităților sanitare publice, iar acesta, prin adresa nr. 10250 din 24 martie 2009 a comunicat procedura de urmat în situația unei asemenea solicitări, dar totodată a atacat și actul încheiat între reclamantă și pârât considerând nelegalitatea acestuia, în raport de prevederile legale sus-amintite.

Pe de altă parte, Ministerul Sănătății, prin adresa nr. 2472 din 15 octombrie 2009, a stabilit că Spitalul Clinic Județean Timiș, având în componență secții clinice universitare care asigură asistența medicală și desfășoară activitate de învățământ superior, cercetare științifică medicală și de educație continuă nu poate închiria sau concesiona spații destinate desfășurării acestor activități. Mai mult, prin adresa nr. 13176 din 31 mai 2007, Consiliul Județean Timiș răspunde solicitărilor pârâtei, în sensul acordului de principiu pentru închirierea spațiului în suprafață de 25 mp în condițiile legii. Astfel, demersurile pârâtei în vederea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru închirierea spațiului și respectiv schimbarea destinației acestuia, nu au fost satisfăcute.

Aspectele relative la motivarea contradictorie, străină de natura pricinii, nu au fost dezvoltate în considerentele recursului, iar analiza deciziei atacate nu relevă nemotivarea acesteia sau argumentarea contradictorie a raționamentului acesteia. În redactarea deciziei instanța de apel a analizat atât probele administrate cât și raportul juridic contractual, concluzionând asupra faptului că Ministerul Sănătății nu numai că a refuzat schimbarea destinației spațiului închiriat, dar a și atacat în justiție contractul, considerându-l nul. Instanța de apel a interpretat normele legale (O.G. nr. 70/2002) în spiritul pentru care acestea au fost edictate: actele de schimbare a destinației fără aprobarea Ministerului Sănătății sunt nule.

În această măsură prevederile art. 970 și art. 978 C. civ. privind interpretarea convențiilor au în vedere cu prioritate legalitatea convențiilor. Numai convențiile legal făcute au în vedere exercitarea cu bună-credință a lor și sunt interpretate în sensul în care își produc efecte juridice. În această ultimă situație nu se poate discuta despre conversiunea actelor juridice, împlinirea condiției rezolutorii conducând la desființarea actului astfel încheiat pentru nerespectarea condițiilor stabilite imperativ de lege. Deși obiectul acțiunii îl reprezenta o obligație de „a face” instanțele de fond au fost ținute de dispozițiile imperative citate care nu puteau îndreptăți pe reclamantă la promovarea unei acțiuni de asemenea natură.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 187 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta SC S. ROMÂNIA SRL București, împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 187 din 9 noiembrie 2010 , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 mai 2011.