ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4245/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 55 din 10 februarie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea formulată de reclamanta M.V., în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5786/2009 emisă de

pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de

refugiat în perioada septembrie 1940 - martie 1945 și să-i acorde drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de

01 aprilie 2009.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a

reținut următoarele:

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 189/2000,

Curtea de apel a reținut că declarațiile martorilor audiați în instanță,

beneficiari la rândul lor ai drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/199,

coroborate cu celelalte înscrisurile depuse în probațiune, au relevat

împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să părăsească localitatea de

domiciliu și a făcut dovada că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate,

ca urmare a persecuțiilor etnice și a cedării Ardealului de Nord în urma

Dictatului de la Viena.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de

Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

In esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă

susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizație de

până la 500 lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privința

încadrării în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu

încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C.

civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de

0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură

privată.

Recurenta-pârâtă mai susține că în practica Instanței

Supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor

care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului

român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor

care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori

persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra

țiganilor și evreilor.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta

Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, iar recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

In esență, recurenta-pârâtă critică soluția

pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte:

1.

Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în

ipoteza reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori, având în

vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare

prevăzute de ordonanță.

2.

Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute

de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația

statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive

decât existența unor persecuții din motive etnice.

In ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza

reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, Înalta

Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori."

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit

cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege".

Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada

încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale

menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în

situația în care lipsesc actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale,

chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare,

s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori

nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice

reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă

apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale

incidente.

Astfel fiind, instanța de control judiciar reține că

instanța de fond, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129

alin. (5) C. proc. civ., a procedat la audierea martorului P.F. (fila 51), a

căror declarații le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile

cauzei, din care rezultă că reclamanta, împreună cu frații săi s-a refugiat din

septembrie 1940-martie 1945 în localitatea Beiuș, jud Bihor din cauza

persecuțiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu de către

regimul instaurat în perioada respectivă.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. nu sunt

aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de

fapt constând în refugiul reclamantei și a motivelor care au determinat

refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor

respective.

Criticile din recurs referitoare la categoriile de

persoane care sunt excluse de la beneficiul prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neîntemeiate, având în vedere

faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care este ulterioară hotărârii invocate de

recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au

fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau

domiciliul pe teritoriul starului român sau pe teritoriile românești aflate sub

ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați

ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui

alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai

sus menționat".

In raport de toate aceste considerente, Înalta Curte

constată că recursul de fată este nefondat, neexistând motive de modificare sau

casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile

nr. 55 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2010.