ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4245/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 55 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta M.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5786/2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 - martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 01 aprilie 2009. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: Având în vedere dispozițiile Legii nr. 189/2000, Curtea de apel a reținut că declarațiile martorilor audiați în instanță, beneficiari la rândul lor ai drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/199, coroborate cu celelalte înscrisurile depuse în probațiune, au relevat împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu și a făcut dovada că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate, ca urmare a persecuțiilor etnice și a cedării Ardealului de Nord în urma Dictatului de la Viena. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. In esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500 lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privința încadrării în situația reglementată de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Recurenta-pârâtă mai susține că în practica Instanței Supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente: In esență, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte: 1. Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanță. 2. Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existența unor persecuții din motive etnice.

In ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori." Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. Astfel fiind, instanța de control judiciar reține că instanța de fond, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a procedat la audierea martorului P.F.

(fila 51), a căror declarații le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei, din care rezultă că reclamanta, împreună cu frații săi s-a refugiat din septembrie 1940-martie 1945 în localitatea Beiuș, jud Bihor din cauza persecuțiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu de către regimul instaurat în perioada respectivă. Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de fapt constând în refugiul reclamantei și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor respective. Criticile din recurs referitoare la categoriile de persoane care sunt excluse de la beneficiul prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul starului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat". In raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de fată este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E R espinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 55 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.