ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3587/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie

2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul L.J. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtă Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr.

5664 din 16 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus respingerea

cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că înscrisurile prezentate și declarațiile

martorilor justifică constatarea calității sale de beneficiar al prevederilor

Legii nr. 189/2000, având în vedere că a fost nevoit să părăsească localitatea

de domiciliu datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus de către

autoritățile care s-au instaurat în urma Dictatului de la Viena.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea contestației ca

neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 431 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamantul L.J. împotriva pârâtei Casa Județeană de

Pensii Sălaj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

prin cererea înregistrată la data de 08 ianuarie 2008 sub nr. 5, reclamantul a

solicitat pârâtei recunoașterea statutului de refugiat cu consecința acordării

drepturilor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 189/2000, depunând în probațiune

act de stare civilă și declarații ale unor martori autentificate de către

notarul public.

Prin Hotărârea nr.

5644 din 16 aprilie 2009, urmare examinării cererii înregistrate sub nr. 5 din

08 ianuarie 2008 și analizând actele de stare civilă, adeverința eliberată de

Arhivele Naționale sub nr. C/972 din 21 martie 2007 și declarațiile

autentificate a doi martori, pârâta a respins cererea, reținând că au fost

prezentate date contradictorii în dovedirea calității de beneficiar.

Instanța de fond, în

baza considerentelor Deciziei nr. 1773 din 09 aprilie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, a pus în discuția părților necesitatea audierii

nemijlocite de către instanță a martorilor a căror declarații autentificate de

către notarul public au fost prezentate în probațiune în procedura urmată în fața

Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000.

Examinând conținutul

declarațiilor martorilor audiați în instanță, Curtea a constatat că martorii au

susținut că pot relata doar despre refugiul propriu și unele elemente despre

refugiul părinților reclamantului, fără însă a putea evidenția existența

persecuțiilor etnice în ceea ce privește familia reclamantului și durata

efectivă a presupusului refugiu.

Pe cale de

consecință, instanța de fond a apreciat că probatoriul administrat nu a

confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul,

deși cetățean român, ar fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu

datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus de unul din regimurile

instaurate în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 431 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul L.J.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres

criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În cuprinsul

motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că în mod greșit

Curtea de apel a respins contestația sa împotriva hotărârii emise de pârâtă și

nu i-a acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, care i se cuveneau

întrucât, prin declarațiile martorilor R.F. și P.I. a făcut dovada faptului că

s-a refugiat împreună cu părinții din localitatea de domiciliu în localitatea

Beiuș, jud. Bihor, în perioada decembrie 1941 - martie 1945, din cauza

persecuțiilor din motive etnice suferite.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

În esență, criticile

recurentului-reclamant vizează greșita apreciere de către instanța de fond a

probatoriului administrat cu consecința neacordării beneficiului prevederilor

Legii nr. 189/2000.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

„beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În privința

mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform

cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste

caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită

cu soluționarea cauzei.

Art. 129 alin. (5)

din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și

legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice

greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea

drepturilor și intereselor lor.

Aplicarea efectivă a

principiului nemijlocirii constă în obligația instanței de a cerceta direct și

nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii, inclusiv audiind

martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci fără a se

baza pe depoziții extrajudiciare ori pe depozițiile unor martori care au auzit

faptele de la alte persoane).

Rejudecând cauza,

instanța de fond a acționat în concordanță cu principiul sus-menționat,

potrivit indicațiilor instanței de control judiciar și a procedat la audierea

martorilor R.F. și P.V..

Înalta Curte reține

că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de fond, atâta

timp cât, prin declarațiile date, martorii oferă informații confuze și

contradictorii cu privire la perioada și cauza refugiului reclamantului și al

familiei sale.

Având în vedere că

recurentul - reclamant nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare

dintr-o localitate în alta, nemotivată de existența unor acte de persecuție

etnică, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor

art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, în mod corect instanța de fond a dispus

respingerea acțiunii ca nefondată.

În consecință, în

raport cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, soluția pronunțată

de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea

rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

este corectă și în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „stabilirea faptului dacă o

persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii,

de competența exclusivă a instanței judecătorești”.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

reclamantul L.J., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de L.J. împotriva Sentinței civile nr. 431/2010 din 15 noiembrie 2010

a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2011.