ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4436/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 415 din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, având ca obiect anularea hotărârii din 29 iunie 2010 emisă de pârâtă, pe care a menținut-o în întregime. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat pârâtei Casa Județeană de Pensii Sălaj recunoașterea statutului de refugiat, cu consecința acordării tuturor drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, depunând în probațiune acte de stare civilă, precum și declarațiile martorilor T.T.

și P.A., autentificate la notarul public. Prin hotărârea din 29 iunie 2010, pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a respins cererea reclamantei, în baza art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pe considerentul că cele solicitate prin cerere nu sunt dovedite cu acte oficiale eliberate de către organele competente. Curtea de apel a reținut că probele existente la dosarul cauzei nu fac dovada că reclamanta se încadrează în situațiile prevăzute de dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

În concret, reclamanta nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autoritățile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinților săi de refugiați pe motive etnice pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, chiar dacă, răspunsul dat de Arhivele Naționale, Serviciul Județean Cluj, nu exclude însă în mod absolut posibilitatea ca reclamanta să se numere printre persoanele refugiate față de împrejurarea că în păstrarea lor se mai află doar o parte din documentele referitoare la perioada respectivă. Pentru a proba calitatea de refugiat pe motive etnice reclamanta a înțeles să se folosească de proba testimonială cu martorii T.T., P.A. și G.G. Curtea a reținut că declarațiile celor trei martori referitoare la plecarea reclamantei în refugiu se contrazic în primul rând în ceea ce privește plasarea în timp a acestui moment.

Astfel, martorul T.T. a declarat că s-a refugiat din loc. Morlaca în loc. Săcuieu împreună cu reclamanta în anul 1941, în timp ce martorul G.G. susține că refugierea reclamantei a avut loc în anul 1940. Celălalt martor, P.A., a plecat în refugiu în anul 1943 și doar din discuțiile ulterioare purtate cu reclamanta a aflat că aceasta s-ar fi refugiat în anul 1940. Întrucât martorul P.A. nu a perceput în mod direct faptele relatate, ci le-a cunoscut în urma discuțiilor purtate cu alți refugiați și cu reclamanta, Curtea a înlăturat declarația acestuia, considerând-o irelevantă, apreciind că există indicii că afirmațiile acestuia sunt subiective și făcute pro cauza doar în scopul recunoașterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Totodată, a reținut că acest martor a precizat că nu s-a întâlnit cu reclamanta în refugiu, nu a putut indica numele acesteia de familie, motivele plecării sale în refugiu și nici vârsta pe care aceasta o avea la momentul respectiv. De asemenea și declarațiile celorlalți doi martori au fost înlăturate, situațiile de fapt prezentate de aceștia nefiind credibile din cauza multiplelor contradicții. Curtea a apreciat ca neverosimilă declarația martorului T.T., care a susținut că s-a refugiat din anul 1941 din loc. Morlaca în Săcuieu unde a stat circa 2-3 săptămâni împreună cu alți refugiați, printre care se afla și reclamanta, în vârstă de circa 6-7 ani la data respectivă, ca la finalul declarației, același martor să susțină că a văzut-o pe reclamantă în loc.

Secuieu în anul 1940, în condițiile în care, acestui martor i-a fost recunoscută calitatea de refugiat începând chiar din data de 22 august 1941 prin hotărârea din 12 martie 2003. Declarația martorului G.G. apare și ea neveridică deoarece se referă la o pretinsă refugiere a reclamantei în loc. Câmpeni, iar nu în loc. Săcuieu așa cum pretinde, inclusiv reclamanta prin contestația dedusă judecății și vine în contradicție cu declarația martorul T.T. care a relatat că reclamanta s-ar fi refugiat în loc. Săcuieu. Reținând culpa procesuală a reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a respins ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă susținut, în esență, că instanța de fond nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, care permit, în lipsa actelor oficiale ca dovada persecuției etnice să se facă prin declarații de martori.

Recurenta a criticat hotărârea arătând că instanța de fond a înlăturat nejustificat declarațiile martorilor, audiați nemijlocit, apreciind în mod eronat ca neverosimile afirmațiile făcute, fără să țină seama de particularitățile psiho-sociale ale martorilor, în special vârsta înaintată a acestora și perioada de timp scursă de la producerea evenimentelor care a șters unele detalii ale informațiilor acumulate în timp. Consideră că și-a dovedit calitatea de refugiat prin declarațiile martorilor, care sunt la rândul lor beneficiari ai prevederilor O.G. nr. 105/1999. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În esență, criticile recurentei-reclamante vizează greșita apreciere de către instanța de fond a probatoriului administrat cu consecința neacordării beneficiului O.G. nr. 105/1999 pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.

Este necontestat faptul că reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă oficială în sprijinul solicitării adresate instanței de acordare a beneficiului prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de reclamantă fiind declarațiile martorilor P.A., T.T. și G.G. În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă, verosimilă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei. Or, în speță, cu respectarea normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea de apel a procedat la audierea martorilor propuși de reclamantă.

Înalta Curte reține că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de fond, atâta timp cât, prin declarațiile date, martorii oferă informații confuze și contradictorii cu privire la perioada și cauza refugiului și care nu sunt în măsură să confirme informații elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de origine, anul nașterii, vârsta aproximativă). În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că declarațiile martorilor nu sunt de natură a conduce indubitabil la concluzia că reclamata se încadrează în ipoteza juridică reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, ci dimpotrivă, cele declarate de martorii P.A., T.T.

și G.G. creează o serioasă îndoială asupra realității situației de refugiat invocată de reclamantă. În consecință, în raport cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, soluția pronunțată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă și în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „s tabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de reclamanta P.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinței nr. 415 din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2011.