ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4436/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 415 din 08 noiembrie 2010, Curtea

de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca

nefondată contestația formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj, având ca obiect anularea hotărârii din 29 iunie 2010

emisă de pârâtă, pe care a menținut-o în întregime.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 29 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat pârâtei Casa Județeană de

Pensii Sălaj recunoașterea statutului de refugiat, cu consecința acordării tuturor

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, depunând în probațiune acte de stare

civilă, precum și declarațiile martorilor T.T. și P.A., autentificate la notarul

public.

Prin hotărârea din 29

iunie 2010, pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a respins cererea reclamantei,

în baza art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

pe considerentul că cele solicitate prin cerere nu sunt dovedite cu acte oficiale

eliberate de către organele competente.

Curtea de apel a reținut

că probele existente la dosarul cauzei nu fac dovada că reclamanta se încadrează

în situațiile prevăzute de dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

În concret, reclamanta

nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autoritățile competente

din care să reiasă calitatea sa ori a părinților săi de refugiați pe motive etnice

pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, chiar dacă, răspunsul dat de

Arhivele Naționale, Serviciul Județean Cluj, nu exclude însă în mod absolut posibilitatea

ca reclamanta să se numere printre persoanele refugiate față de împrejurarea că

în păstrarea lor se mai află doar o parte din documentele referitoare la perioada

respectivă.

Pentru a proba calitatea

de refugiat pe motive etnice reclamanta a înțeles să se folosească de proba testimonială

cu martorii T.T., P.A. și G.G.

Curtea a reținut

că declarațiile celor trei martori referitoare la plecarea reclamantei în refugiu

se contrazic în primul rând în ceea ce privește plasarea în timp a acestui moment.

Astfel, martorul T.T.

a declarat că s-a refugiat din loc. Morlaca în loc. Săcuieu împreună cu reclamanta

în anul 1941, în timp ce martorul G.G. susține că refugierea reclamantei a avut

loc în anul 1940. Celălalt martor, P.A., a plecat în refugiu în anul 1943 și doar

din discuțiile ulterioare purtate cu reclamanta a aflat că aceasta s-ar fi refugiat

în anul 1940.

Întrucât martorul P.A.

nu a perceput în mod direct faptele relatate, ci le-a cunoscut în urma discuțiilor

purtate cu alți refugiați și cu reclamanta, Curtea a înlăturat declarația acestuia,

considerând-o irelevantă, apreciind că există indicii că afirmațiile acestuia sunt

subiective și făcute pro cauza doar în scopul recunoașterii în favoarea reclamantei

a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Totodată, a reținut

că acest martor a precizat că nu s-a întâlnit cu reclamanta în refugiu, nu a putut

indica numele acesteia de familie, motivele plecării sale în refugiu și nici vârsta

pe care aceasta o avea la momentul respectiv.

De asemenea și declarațiile

celorlalți doi martori au fost înlăturate, situațiile de fapt prezentate de aceștia

nefiind credibile din cauza multiplelor contradicții.

Curtea a apreciat ca neverosimilă

declarația martorului T.T., care a susținut că s-a refugiat din anul 1941

din loc. Morlaca în Săcuieu unde a stat circa 2-3 săptămâni împreună cu alți refugiați,

printre care se afla și reclamanta, în vârstă de circa 6-7 ani la data respectivă,

ca la finalul declarației, același martor să susțină că a văzut-o pe reclamantă

în loc. Secuieu în anul 1940, în condițiile în care, acestui martor i-a fost

recunoscută calitatea de refugiat începând chiar din data de 22 august 1941 prin

hotărârea din 12 martie 2003.

Declarația martorului

G.G. apare și ea neveridică deoarece se referă la o pretinsă refugiere a reclamantei

în loc. Câmpeni, iar nu în loc. Săcuieu așa cum pretinde, inclusiv reclamanta prin

contestația dedusă judecății și vine în contradicție cu declarația martorul T.T.

care a relatat că reclamanta s-ar fi refugiat în loc. Săcuieu.

Reținând culpa procesuală

a reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a respins ca nefondată

cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.A., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul

din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă susținut, în esență, că instanța de fond nu a făcut aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, care permit, în lipsa actelor oficiale ca dovada persecuției

etnice să se facă prin declarații de martori.

Recurenta a criticat hotărârea

arătând că instanța de fond a înlăturat nejustificat declarațiile martorilor,

audiați nemijlocit, apreciind în mod eronat ca neverosimile afirmațiile

făcute, fără să țină seama de particularitățile psiho-sociale ale martorilor,

în special vârsta înaintată a acestora și perioada de timp scursă de la producerea

evenimentelor care a șters unele detalii ale informațiilor acumulate în

timp.

Consideră că și-a

dovedit calitatea de refugiat prin declarațiile martorilor, care sunt la rândul

lor beneficiari ai prevederilor O.G. nr. 105/1999.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

și ale normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În esență, criticile recurentei-reclamante

vizează greșita apreciere de către instanța de fond a probatoriului administrat

cu consecința neacordării beneficiului O.G. nr. 105/1999 pentru perioada 06

septembrie 1940-06 martie 1945.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază

de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 a avut de

suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002

„dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar

„în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt

date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de

către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege”.

Este necontestat faptul

că reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă oficială în sprijinul solicitării

adresate instanței de acordare a beneficiului prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de

reclamantă fiind declarațiile martorilor P.A., T.T. și G.G.

În privința mijloacelor

de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie

să fie pertinentă, concludentă, verosimilă și utilă cauzei, aceste caracteristici

ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în speță, cu respectarea

normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea de apel a procedat

la audierea martorilor propuși de reclamantă.

Înalta Curte reține că

este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de fond, atâta timp

cât, prin declarațiile date, martorii oferă informații confuze și contradictorii

cu privire la perioada și cauza refugiului și care nu sunt în măsură să confirme

informații elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de origine,

anul nașterii, vârsta aproximativă).

În acord cu prima instanță,

Înalta Curte apreciază că declarațiile martorilor nu sunt de natură a conduce indubitabil

la concluzia că reclamata se încadrează în ipoteza juridică reglementată de

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, ci dimpotrivă,

cele declarate de martorii P.A., T.T. și G.G. creează o serioasă îndoială asupra

realității situației de refugiat invocată de reclamantă.

În consecință, în raport

cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și

ale normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, soluția pronunțată de Curtea de apel

pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine

instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă și în acord cu

aspectele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie

2005, în sensul că

„s

tabilirea faptului dacă o persoană

sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute

în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența

exclusivă a instanței judecătorești”.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând ca, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie respins recursul declarat

de reclamanta P.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.A. împotriva sentinței nr. 415 din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2011.