ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7073/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7073/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31

martie 2009 reclamanta B.M.R. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului Timișoara - Comisia Tehnică de Aplicare a Legii nr. 10/2001 și

Primarul Municipiului Timișoara, solicitând să se dispună restituirea în natură

a imobilelor ce formează obiectul Notificării nr. 82 din 06 februarie 2002

transmisă prin Biroul de Executori Judecătorești J.C. și D.D., imobile înscrise

inițial în cărțile funciare nr. 9622 Timișoara și 17037 Timișoara, iar în

subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă pentru o parte sau

întregul imobil, să se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau

servicii ori acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin notificarea comunicată prin BEJ J.C. și D.D. nr. 82

din 06 februarie 2002 numita S.B.A.R. a formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură sau, în subsidiar,

despăgubiri bănești pentru imobilele înscrise inițial în CF nr. 9622 și 17937

Timișoara.

Numita S.B.A.R.,

învederează reclamanta, a dobândit imobilele anterior menționate cu titlu de

moștenire, însă acestea au fost preluate în mod abuziv de către Statul Român.

Prin contractul de

cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1537 din 03 decembrie 2001

de BNP T.F. reclamanta susține că a dobândit toate drepturile litigioase asupra

imobilelor anterior menționate, ce au fost proprietatea numitei S.B.A.R.

Deși reclamanta

învederează că a depus la Dosarul administrativ nr. 1993 întocmit de către

Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 în temeiul notificării

formulate, toate actele prevăzute de lege, respectiv înscrisurile care atestă

calitatea de persoană îndreptățită, precum și înscrisuri cu privire la imobil

și toate celelalte înscrisuri solicitate de către comisie, aceasta a refuzat în

mod sistematic și abuziv soluționarea notificării formulate de către

reclamantă, invocând în mod repetat necesitatea completării dosarului

administrativ cu diverse înscrisuri, care de altfel erau deja depuse.

De asemenea,

reclamanta solicită ca în soluționarea prezentei cauze să se aibă în vedere și

Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție și publicată în M. Of., nr. 764/12.11.2007, privind examinarea

recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenței

instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, decizie

care, potrivit art. 329 alin. (2) din C. proc. civ., are caracter obligatoriu

pentru instanțele judecătorești.

Prin Sentința civilă

nr. 279 din 3 februarie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1956/30/2009 Tribunalul

Timiș a respins cererea formulată de reclamanta B.M.R. împotriva pârâților

Primăria Municipiului Timișoara - Comisia Tehnică de Aplicare a Legii nr.

10/2001 și Primarul Municipiului Timișoara, ca fiind introdusă de o persoană

fără legitimare procesuală activă.

Tribunalul a reținut

următoarele:

Prevalându-se de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, la 06 februarie 2002, numita S.B.A.R. a adresat

Primăriei mun. Timișoara, prin executorul judecătoresc, cu respectarea

exigențelor art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată sub nr. 82,

solicitând restituirea în natură a imobilelor evidențiate în CF nr. 9622

Timișoara și CF nr. 17037 Timișoara, nr. top. 23326, 23276 și 29657, despre

care susține că au fost proprietatea sa cu titlu de moștenire, fiind preluate

abuziv de Statul Român.

După constituirea

dosarului administrativ, reclamanta din prezenta acțiune a înaintat o

notificare primăriei, învederând că solicită restituirea în natură a imobilelor

supra individualizate pe numele său, dat fiind că are calitatea de cesionară a

drepturilor litigioase privind cota de 3/4 părți din imobilele arătate, urmare

a încheierii la data de 03 decembrie 2001 a contractului oneros de cesiune de

drepturi litigioase perfectat cu notificatoarea S.B.A.R.

Context în care,

invocând cesiunea de drepturi litigioase, reclamanta cesionară a promovat

prezenta acțiune solicitând obligarea primarului mun. Timișoara la

soluționarea, în favoarea sa, a notificării formulate de cedenta S.B.A.R.,

situație ce impune instanței cu precădere clarificarea legitimării procesuale a

cesionarei, în lumina dispozițiilor legii reparatorii.

Astfel, Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06

martie 1945 - 21 decembrie 1989, - așa cum o arată și titulatura - este o lege

cu caracter reparator ce vizează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv

de la foștii proprietari și care reglementează o procedură specială de

restituire în natură, sau, în situația în aceasta nu este posibilă, de

stabilire a unor măsuri reparatorii în echivalent. Procedura reglementată de

Legea nr. 10/2001 debutează obligatoriu cu etapa administrativă

(necontencioasă), declanșată prin notificarea formulată de persoana

îndreptățită a beneficia de prevederile legii (astfel cum este stabilită

aceasta prin dispozițiile clare ale art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001) către

persoana juridică deținătoare a imobilului, potrivit art. 21 din lege, cea de-a

doua etapă, jurisdicțională, facultativă de această dată, fiind reglementată de

prevederile art. 26 alin. (3) și (4) apartenente aceleiași legi. Se observă

așadar că legiuitorul a stabilit fără echivoc cine sunt subiecții implicați în

această procedură specială, derogatorie de la dreptul comun (în sensul că

raporturile iau naștere numai între persoana deținătoare a imobilului și

persoana îndreptățită la restituire sau la măsuri reparatorii în echivalent).

Potrivit art. 26

alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, pus în corelație cu art. 3 și 4 din

aceeași lege, numai persoana îndreptățită la restituire ori măsuri reparatorii

are facultatea de a declanșa procedura jurisdicțională, prin sesizarea

instanței de judecată cu o acțiune (contestație) împotriva actului prin care

s-a soluționat cererea sa de restituire (sau, după caz, împotriva refuzului

nejustificat de a soluționa notificarea remisă în condițiile art. 22 din lege,

cum se privește a fi cazul de speță, raportat și la Decizia nr. XX /2007 a

instanței supreme).

Context în care

tribunalul a reținut că, în speță, numai numita S.B.A.R. legitima calitatea

procesuală activă în a declanșa litigiul pendinte (care se caracterizează drept

o acțiune îndreptată contra refuzului nejustificat al persoanei juridice

deținătoare a imobilului de a soluționa Notificarea nr. 82 din 06 februarie

2002 comunicată prin BEJ J.C. și D.D.), în calitate de persoană îndreptățită a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială. Și

aceasta pentru că, numai persoana care invocă și justifică un drept de

proprietate asupra bunului, fie în calitate de proprietar, fie în calitate de

moștenitor, poate contesta modul de soluționare sau refuzul de soluționare a

notificării ce are drept obiect cererea sa de restituire a unui bun preluat abuziv.

Astfel că reclamanta

B. (fostă B.) M.R. - chiar dacă are calitatea de cesionar de drepturi

litigioase - nu își justifică, în aprecierea instanței, pentru considerentele

arătate, legitimarea procesuală activă de a declanșa etapa judiciară,

contencioasă, a procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, față de

imperativul art. 3, art. 4 și art. 26 alin. (3) și (4), ea nefiind nici subiect

în cadrul etapei necontencioase, administrative, inițiată prin remiterea

Notificării cu nr. 82 din 06 februarie 2002 de către persoana ce se consideră

îndreptățită în accepția legii, și anume numita S.B.A.R. În alte cuvinte,

reclamanta nu se poate prevala de calitatea sa de succesoare în drepturi cu

titlu particular (rezultată din contractul de cesiune de drepturi litigioase)

pentru a se substitui persoanei îndreptățite a acționa în temeiul Legii nr.

10/2001, aspect confirmat și de doctrina și practica judiciară în materie (a se

vedea Decizia I.C.C.J. nr. 3562 din 12 mai 2004).

Prin Decizia nr. 43 A

din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca

nefondat apelul reclamantei, reținând următoarele:

În mod corect

Tribunalul Timiș a reținut că, în speță, Legea nr. 10/2001 este o lege cu

caracter reparator care vizează înlăturarea prejudiciului cauzat persoanelor

îndreptățite, prin naționalizarea abuzivă a imobilelor deținute de către aceste

persoane sau autorii lor.

Aceasta înseamnă că,

de esența legii, este restabilirea, prin restituire, tocmai a situației

juridice și de protecție a drepturilor reale patrimoniale, existente înainte de

actul abuziv al naționalizării.

Acest scop al legii

nu poate fi eludat, prin substituirea unor terțe persoane în sfera calității de

persoane îndreptățite la restituirea în natură, prin diferite construcții juridice

speculative.

Legile cu caracter

reparator nu au conținut comercial și nu dau expresie speculațiilor de pe piața

imobiliară, scopul acestor legi fiind doar acela de restabilire a unei situații

istorico-juridice înfrânte printr-o conduită abuzivă a fostului stat socialist,

și de reparare a prejudiciului cauzat doar în patrimoniul persoanelor care au

suferit intervenția brutală a autorității.

Tocmai de aceea, au

fost constituite prin legile speciale și o serie de interdicții temporare cu

privire la drepturile reale constituite.

Ca atare, nu sunt de

domeniul Legii nr. 10/2001 acele construcții juridice încheiate între persoana

îndreptățită și terțe persoane care nu au niciun fel de legătură cu imobilul

naționalizat în ideea substituirii terțelor persoane, titularului dreptului

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Persoana îndreptățită

poate da mandat de reprezentare unei alte persoane sau avocat, cum este cazul

în speță, dar nu poate substitui în dreptul său subiectiv, conferit de legea

specială, dreptul unei terțe persoane, în patrimoniul căreia să se localizeze

în final caracterul reparator al legii.

Aceasta este o

ficțiune juridică care nu ține de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Din această

perspectivă s-a reținut ca legală soluția Tribunalului Timiș de respingere a

cererii reclamantei B.M.R.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care a susținut că în virtutea contractului de cesiune de

drepturi litigioase încheiat cu notificatoarea S.B.A.R., proprietara bunurilor

litigioase, aceasta din urmă s-a obligat să-i transmită inclusiv dreptul de

proprietate cu privire la aceste imobile, ceea ce, în conformitate cu

prevederile art. 974 C. civ., o legitimează procesual și în cauza dedusă judecății.

În acest context, în

mod eronat, urmare a unei interpretări greșite a dispozițiilor Legii nr.

10/2001, instanța de apel a apreciat că o cesiune de drepturi litigioase nu

poate interveni cu privire la bunuri ce formează obiectul notificărilor prin

care se solicită restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv de

către stat.

Se omite faptul că și

în cazul cesiunii de drepturi litigioase se obține aceeași reparare a

prejudiciului produs persoanei care a deținut imobilul preluat abuziv de către

stat sau a moștenitorilor acestei persoane, cu atât mai mult cu cât urmare a

acestei cesiuni, cedenta a dobândit ca efect al cesiunii un anumit beneficiu

(prețul bunurilor ce formează obiectul cesiunii), nefiind nicidecum în situația

unei operațiuni speculative.

Mai mult,

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzic încheierea unei cesiuni de drepturi

litigioase cu privire la imobilele ce formează obiectul notificărilor formulate

în temeiul acestui act normativ și nici nu instituie vreo interdicție sau limitare

cu privire la bunurile a căror restituire în natură se solicită, context în

care sunt eronate considerentele instanței de apel privind existența unor

interdicții temporare cu privire la drepturile reale astfel constituite.

În același sens este

și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează faptul că

orice limitare cu privire la valorificarea drepturilor reale în cazul

reconstituirii și/sau restituirii unor anumite bunuri reprezintă o gravă

încălcare a prevederilor Convenției, de natură să aducă atingere caracterului

reparator al dispozițiilor legale prin care au fost reglementate aceste

proceduri.

Recursul nu este

fondat.

Reclamanta a

declanșat prezenta procedură judiciară în calitatea sa de cumpărătoare

(cesionară) de drepturi litigioase, rezultate din notificarea înregistrată sub

nr. 82 din 6 februarie 2002 formulată de cedenta S.B.A.R., în calitate de fostă

proprietară a bunurilor solicitate prin notificare, preluate în mod abuziv de

către stat.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul acestui act normativ, la măsuri

reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora, precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Ca atare, în

stabilirea persoanelor îndreptățite la restituire, legiuitorul indică

limitativ, restrictiv, singura excepție de la regula instituită prin

dispozițiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu pesonae al

reparației, aceea prevăzută de art. 4 alin. (2) din lege, care recunoaște acest

drept și moștenitorilor persoane fizice îndreptățite, prin succesiune legală

sau testamentară.

Or, în speță,

reclamanta nu are calitate de moștenitor, fiind doar un succesor cu titlu

particular, în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase, perfectat

cu persoana ce s-a pretins proprietara acestor bunuri, contract încheiat

anterior formulării notificării (autentificat sub nr. 1537 din 03 decembrie

2001 de BNP T.F.).

În acest context,

calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea legii speciale, aparține

doar fostei proprietare, singura în măsură să solicite restituirea imobilului

(liber) pe calea Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea

încheierii unor contracte de cesiune de drepturi litigioase fiind o chestiune

ce interesează strict părțile contractante, nu poate influența raportul juridic

născut ca urmare a formulării cererii de restituire în temeiul prevederilor

legii speciale.

Așadar, chiar dacă

reclamanta se consideră a fi creditoarea transmițătoarei (cedentei) cu privire

la obligația acesteia de a-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor

pretinse în procedura legii speciale, nu poate fi considerată persoană

îndreptățită în condițiile și sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge

la procedura acestei legi în scopul restituirii în natură sau prin echivalent a

bunurilor solicitate prin notificare.

Practica Curții

Europene invocată - drept argument în susținerea criticilor aduse hotărârii

atacate privește, astfel după cum însăși partea a arătat și după cum rezultă și

din cele dezvoltate în considerentele prezentei decizii, garantarea dreptului

de proprietate recunoscut, așa cum și legea națională dispune, în favoarea

titularului său (din al cărui patrimoniu a fost preluat) și nu, astfel cum

pretinde recurenta, în favoarea unei terțe persoane, alta decât cea stabilită

de lege ca fiind beneficiarul actului de reparație.

Așa fiind, și

întrucât, în speță, nu este îndeplinită una dintre cerințele esențiale ale

legii speciale, respectiv calitatea de persoană îndreptățită la restituire în

accepțiunea acestei legi, se vădesc ca fiind legale dispozițiunile instanțelor

precedente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta B.M.R. împotriva Deciziei nr. 432A din 11

noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2011.