ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3937/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 7651 din 19 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în dosarul nr. 40297/3/2008, a fost admisă excepția

prescripției extinctive și acțiunea precizată, formulată de reclamanta A.N.A.R.

în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL, a fost respinsă ca prescrisă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, în cauză, operează dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, ale

art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din același decret.

Urmare adresei pârâtei SC E. SRL,

înregistrată la 5 noiembrie 2003 la reclamanta A.N.A.R., părțile au încheiat la

data de 27 noiembrie 2003 un acord de eșalonare a plăților pentru restanța de

40.648.091.000 ROL, reprezentând creanțe cedate, pe o perioadă de 12 luni

(decembrie 2003 - decembrie 2004), plățile urmând a fi făcute prin livrare de

materiale, utilaje și echipamente pe baza comenzilor ferme întocmite de A.N.A.R.

Pretențiile

reclamantei reprezintă parte din valoarea creanțelor cedate ce au făcut

obiectul acordului de eșalonare din 27 noiembrie 2003. Astfel, chiar reclamanta

a făcut referire la acest acord în cuprinsul cererii de chemare în judecată și

a arătat că debitoarea nu a livrat mărfuri în contul creanțelor cedate.

Pentru creanțele

cedate ce au făcut obiectul eșalonării prin acordul din 27 noiembrie 2003,

prescripția a început să curgă cel târziu din luna decembrie 2004 și s-a

împlinit cel târziu în luna decembrie 2007.

Pentru celelalte

creanțe cedate ulterior, până la data de 25 februarie 2005, termenul de

prescripție a început să curgă cel târziu de la sfârșitul lunii iunie 2005 și

s-a împlinit cel târziu la sfârșitul lunii iunie 2008.

Or, prezenta cerere a

fost formulată la data de 27 octombrie 2008, conform ștampilei oficiului poștal

de pe plicul aflat la dosar.

Totodată, au fost

înlăturate apărările reclamantei privind cauzele de întrerupere s-au suspendare

a cursului prescripției, nefiind îndeplinite cerințele Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

Apelul formulat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia comercială nr.

29 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat corect

dispozițiile din materia prescripției extinctive atât în privința termenului de

prescripție și a datei de la care a început să curgă raportat la situația de

fapt cât și a dispozițiilor referitoare la instituțiile întreruperii sau

suspendării cursului prescripției, nefiind întrunite cerințele legii, deoarece

hotărârile pronunțate și invocate, au fost desființate în căile de atac, iar în

cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o recunoaștere a datoriei.

Împotriva acestei hotărâri a formulat, în

termenul legal, recurs, reclamanta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că instanța de apel trebuia să ia

în considerare că pe perioada cuprinsă între momentul pronunțării hotărârilor

în primă instanță și acela al datei desființării lor în calea de atac, efectul

întreruptiv al prescripției s-a menținut, legea nefăcând nicio referire la

caracterul provizoriu al întreruperii, astfel cum instanța a înțeles să-și

justifice soluția dată și să dea eficiență recunoașterii datoriei de către

pârâtă.

În aceeași ordine de

idei trebuie avut în vedere că pe perioada stării de insolvență în care s-a

aflat pârâta, termenul de prescripție a fost suspendat, fiind greșită afirmația

potrivit căreia și dacă s-ar fi luat în calcul această perioadă, termenul de

prescripție tot era depășit, deoarece instanța trebuia să dea eficiență

juridică fiecărei întreruperi a cursului prescripției după cum trebuia să

constate și faptul că pârâta a recunoscut datoria la 5 noiembrie 2003, situație

în care termenul a început să curgă la 5 octombrie 2005 după admiterea căii de

atac formulată de către debitoare, și ar fi trebuit să se încheie la data de 5

decembrie 2008, dacă cursul prescripției nu ar fi fost suspendat în perioada 1

februarie 2007 – 24 aprilie 2007, timp de 2 luni și 24 de zile.

Luând în calcul și

perioada suspendării cursului prescripției prin efectul deschiderii procedurii

de insolvență, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 29 decembrie

2008, acțiunea fiind introdusă la data de 28 octombrie 2008, deci în cadrul

termenului de prescripție.

Intimata - pârâtă a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

Recurenta - reclamantă prin criticile

formulate reia apărările de la fond și apel invocând existența unor cauze de

suspendare și de întrerupere a cursului prescripției ca urmare a demersurilor

sale judiciare și a unor pretinse recunoașteri, interpretând însă greșit

dispozițiile legale incidente.

Sub aceste aspecte,

având în vedere legea aplicabilă se constată că pentru a împiedica producerea

efectului extinctiv al prescripției, Decretul nr. 167/1958 prevede, pe de o

parte, suspendarea cursului prescripției (art. 13 și 14), iar pe de altă parte,

întreruperea acestui (art. 16) cea dintâi constând în oprirea temporară a

curgerii ei, pe timpul cât durează cauza suspendării, în timp ce întreruperea

prescripției, presupune ștergerea prescripției scurse până la data survenirii

cauzei întreruptive și începerea unei noi prescripții.

Totodată, prin art. 36

din Legea nr. 64/1995, republicată și modificată prin actele normative emise

ulterior, respectiv prin Legea nr. 85/2006, s-a prevăzut că deschiderea

procedurii falimentului (insolvenței) suspendă orice termen de prescripție,

cursul prescripției reluându-se după 30 de zile de la data încheierii

procedurii.

Din definiția

acestora rezultă că perioada suspendării coincide de regulă cu data survenirii

cauzei legale de suspendare, iar reluarea cursului cu însăși data încetării

acestei cauze, cu excepția situației speciale arătată mai sus, iar momentul în

care se produce efectul întreruptiv în cazul instituției întreruperii

prescripției, în ipoteza recunoașterii dreptului de către cel în favoarea căruia

curge prescripția [(art. 16 alin. (1) lit. a)] este instantaneu, desigur cu

îndeplinirea condițiilor prevăzute pentru a opera recunoașterea, iar în ipoteza

cererii de chemare în judecată [(art. 16 alin. (1) lit. b)] pe data rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești de admitere în fond a cererii. Aceasta

rezultă din conținutul art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și prin

interpretarea a contrario a prevederilor art. 17 alin. (2) din același decret,

potrivit cărora prescripția nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a

cererii nu a rămas definitivă.

Prin urmare, în lipsa

unei recunoașteri neîndoielnice, pure și simple a dreptului, ceea ce în cauză

nu s-a dovedit, respectiv a obținerii unei hotărâri judecătorești prin care să

se fi admis în fond o cerere de chemare în judecată în legătură cu acest drept,

nu se poate reține, în cauză, că ar fi intervenit întreruperea cursului

prescripției, în niciuna dintre situațiile invocate prin cererea de recurs, iar

cât privește suspendarea cursului pe perioada stării de insolvență a pârâtei,

legal a reținut instanța că și dacă s-ar admite că a operat suspendarea deși

cererea de declanșare a procedurii a fost în final respinsă, formularea cererii

de chemare în judecată ce face obiectul acestei judecăți s-a făcut cu depășirea

termenului de prescripție.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.

(1), teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

reclamanta A.N.A.R. București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 29

din 21 ianuarie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi,

17 noiembrie 2010.