ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2176/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul

Bistrița-Năsăud, prin sentința civilă nr. 44/F din 4 februarie 2010, a respins,

ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului de Interne și Reformei

Administrative, în contradictoriu cu pârâtul S.A.Z.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, respectiv declarația dată de pârât cu ocazia

returnării și talonul de returnare, a rezultat că acesta a părăsit țara legal,

la data de 29 august 2009, stabilindu-se în Italia, de unde a și fost returnat.

Din declarația

pârâtului, rezultă că a fost reținut doar pentru simplul fapt că lucra în

grădinărit, fără forme legale, măsura luată împotriva sa fiind cea a returnării

în țară și a interzicerii de a se afla pe teritoriul Italiei.

În conformitate cu

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată, restrângerea dreptului la

liberă circulație, în străinătate, a cetățenilor români poate fi dispusă pe o

perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată

dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel

stat.

Urmare a aderării

României la Uniunea Europeană, legislația comunitară a devenit aplicabilă și

cetățenilor români, astfel că aceștia beneficiază de prevederile art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE privind libera circulație și rezidență a cetățenilor

Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor

membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a

directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,

75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial

al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, potrivit căreia „statele

membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățeanului

Uniunii și a membrilor lui de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot

fi invocate în scopuri economice”.

Prevederile art. 2

din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă, și ele, la restrângerile determinate de

securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora.

Prin urmare, nici una

dintre aceste reglementări, aplicabile și cetățenilor români, nu admit

restrângerea exercitării dreptului la circulație doar pentru simplul motiv al șederii

fără a avea drept de muncă.

Așa cum a stabilit

chiar și Curtea Europeană de Justiție, în cauza C33/2007 (Jipa), publicată în

Jurnalul Oficial al U.E. din 30 august 2008, art. 18 CE și art. 27 din

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului

unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt

stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest

stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca,

pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății

și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să

garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească

cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia, precizându-se că

instanței naționale îi revine sarcina să verifice dacă acesta este cazul în pricina

cu a cărei soluționare este sesizată.

Prin urmare, revine

instanței misiunea de a stabili dacă fapta pentru care pârâtul a fost returnat

este de natură a aduce atingere valorilor mai sus precizate și dacă măsura este

necesară și, în același timp, garantează obiectivul urmărit.

Pârâtul a fost

returnat din Italia doar pentru simplă ședere ilegală, mai exact „muncă fără

forme legale”, așa cum el a declarat cu ocazia returnării, iar această „faptă” nu

poate fi apreciată ca fiind o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății.

Având în vedere

faptul că, în cauză, nu s-a dovedit săvârșirea, de către pârât, a unei fapte

care să aducă o atingere reală ordinii, a siguranței publice sau sănătății

publice, pe teritoriul statului din care a fost returnat, Tribunalul a respins cererea

ca fiind neîntemeiată.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin

decizia civilă nr. 118/A din 28 aprilie 2010 a respins, ca nefondat, apelul

declarat de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele argumente:

În mod corect, Tribunalul

a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de restrângere a dreptului de

liberă circulație prevăzute în art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Potrivit acestei

dispoziții legale, restrângerea dreptului de liberă circulație a unei persoane

poate fi incident în ipoteza în care prezența pe teritoriul unui stat, prin

activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere

gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România

și acel stat.

Astfel, prin

Hotărârea din 10 iulie 2008 pronunțată în Cauza 33/2007, Curtea de Justiție a

Comunităților Europene a statuat că „Articolul 18 CE și articolul 27 din

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE nu se opun unei reglementări naționale care permite

restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe

teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat

anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de „ședere ilegală”,

cu condiția ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în

vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și

să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine

instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a

cărei soluționare este sesizată.”

Din considerentele

acestei decizii, rezultă, așadar, că simpla returnare a unui resortisant de pe

teritoriul altui stat nu este suficientă pentru a justifica luarea măsurii

restrângerii dreptului la liberă circulație, ci este necesară verificarea de

către instanța națională a întrunirii a două condiții cumulative, și anume, una

ce vizează conduita personală a resortisantului, care trebuie să reprezinte o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, iar cealaltă ce vizează finalitatea măsurii,

întrucât ea trebuie să fie aptă să realizeze obiectivul urmărit, cu respectarea

principiului proporționalității.

Desigur, interesul

fundamental al societății, așa cum rezultă din motivarea Curții și din

jurisprudența sa în această materie, la care ea și face trimitere în cuprinsul

hotărârii (Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C-503/2003), se referă

la ordinea publică a statului membru care adoptă măsura respectivă, măsura

neputându-se întemeia exclusiv pe motive invocate de un alt stat membru în

scopul de a justifica o decizie de expulzare (pct. 25 din hotărâre). Măsura

luată de autoritățile italiene, față de actele existente la dosar, a fost

întemeiată pe motive de ordine publică, care nu au fost dovedite, întrucât, din

Decretul Prefecturii Trieste, nu rezultă motivul expulzării, iar pârâtul a susținut

doar că a lucrat fără forme legale.

Iată deci, revenind

la prima condiție privind conduita pârâtului, nu s-a făcut dovada că acesta ar

reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății, nici în ceea ce privește statul din care a

fost returnat și, cu atât mai puțin, în ceea ce privește statul român, al cărui

resortisant este.

Analizarea celei de-a

doua condiții devine superfluă câtă vreme cele două trebuie întrunite

cumulativ.

Dacă s-ar aprecia,

totuși, trecându-se peste considerentele de mai sus, că munca la negru

reprezintă, în sine, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa societății, nu este întrunită nici a doua condiție, întrucât măsura

adoptată ar împiedica, este adevărat, o nouă angajare a pârâtului fără forme

legale, însă, în niciun caz, nu ar rezolva problema migrației ilegale a forței

de muncă, dacă măsura nu este susținută și de altele privind persoana

angajatorului, de acesta depinzând, în primul rând, să angajeze în condiții

legale sau nu un resortisant al altui stat.

În plus, nu poate fi

stabilită vreo proporționalitate între conduita pârâtului și măsură

restrângerii dreptului la liberă circulație (durata ei) câtă vreme autoritățile

italiene nu au administrat nicio probă privind condițiile în care a muncit pârâtul,

cel puțin sub aspectul duratei și al remunerației.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date, criticând-o pentru următoarele motive:

În conformitate cu

prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea

planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor

reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare.

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a

înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor

români expulzați din Italia.

De asemenea,

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul

că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

Așa cum rezultă din

documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de

pe teritoriul Italiei la data de 26 noiembrie 2009, conform Decretului

Chesturii din Trieste; din conținutul documentului emis de autoritățile italiene

reiese că pârâtul S.A.Z. a fost eliberat din închisoare, motiv pentru care

îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și

siguranței publice.

Având în vedere

circumstanțele faptei pârâtului, fiind returnat în țară de către autoritățile

italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului și activitățile

desfășurate de pârât pe acest teritoriu, aduc atingere gravă intereselor

României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, este oportună

impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la liberă circulație

pe teritoriul Italiei.

Mai mult, pârâtul

susține, în declarația sa, faptul că a lucrat în grădinărit, fără forme legale,

dar, conform dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE,

nerespectarea cerinței de înregistrare, în trei luni de la data sosirii în

statul membru gazdă, de către persoana respectivă, o poate face pe aceasta

pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.

Această măsură

restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a

Statului Italian, prin nerespectarea prevederilor legale, pârâtul perseverând

în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin

ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați

în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp,

trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce le revin.

Între aceste

obligații, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și

lit. b), și pe aceea de a respecta legislația României și a statului în care se

află, precum și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a

rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin

legislația acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii

români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare

activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină

obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea

legislației statului în care se află.

Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare

reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al

societății stalului italian.

Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE,

restricționarea libertății de circulație și de ședere cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2) al aceluiași articol se

prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică

respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita

persoanei în cauză.

De asemenea, dispozițiile art. 28 din același act

normativ prevăd faptul că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe

teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul

membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata șederii

individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de

sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală

în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine.

În consecință, în mod eronat, Curtea de Apel Galați a

reținut faptul că, în ceea ce privește conduita pârâtului, nu s-a făcut dovada

că acesta ar reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății, în condițiile în care

dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană

privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea

nr. 173/1997, stipulează: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul

său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare

persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai

întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante

solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții

contractante solicitate.”

Conform Decretului emis de autoritățile italiene,

împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe

teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea

executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură

cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor

pe care România le-a ratificat și care fac parte, astfel, din dreptul intern.

Având în vedere exigențele legislației Uniunii

Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și

prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului

pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, ar dovedi exact

contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români ce locuiesc cu forme legale.

În mod greșit, instanța de fond, la judecarea cauzei,

nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007,

precum și Decretul Chesturii din Trieste.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea

decizii recurate și, pe fond, admiterea apelului.

Intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform textului de lege sus-menționat,

activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o

atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre statul

român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind o condiție suficientă

pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o

asemenea interpretare și aplicare a normei interne trebuie privită din

perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate

lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică.

Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a

Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este

reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și

prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura

măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Chesturii din Trieste, nu

poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe viitor, câtă

vreme reclamantul nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita

acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă pentru ce

infracțiuni a fost încarcerat pârâtul, din declarația acestuia rezultând că a

fost depistat de organele de poliție muncind în grădinărit fără forme legale. Or,

faptul că pârâtul a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a

reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente

suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație.

Expulzarea dispusă prin Decretul Chesturii din Trieste,

concomitent cu interdicția de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru

o perioadă de la 5 la 10 ani reprezintă sancțiunile pe care statul italian le-a

considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui

stat.

De asemenea, în condițiile în care, prin documentul

menționat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe

teritoriul statului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, autoritățile de

frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de

către destinatar a obligației menționate, să o aducă la îndeplinire, fără să

mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens.

În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancțiune

pentru aceleași fapte, ceea ce nu este posibil.

Pe de altă parte, în condițiile în care comportamentul

pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea

acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă

îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care

implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele

României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în speță, argumentele pentru care

comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o

sancțiune, prin Decretul Chesturii din Trieste, este de natură să afecteze

interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu statul italian.

Și din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. (2) din

acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară,

inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și

condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie

prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o

societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de

proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și

mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o

bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în

cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința

efectelor sale.

Prima dintre condiții și, parțial, cea de-a doua sunt

îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial și prezentând

suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este

prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin

care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora

li se aplică măsura respectivă).

Pe de altă parte, legea nu este suficient de

previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar și

fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate și de ce natură

și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român, prin

comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.

În plus, nu se respectă criteriul justificării

măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță,

măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pe o perioadă de

cel mult trei ani, este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea

ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenție.

Expulzarea pârâtului din Italia la 26 noiembrie 2009,

în baza Decretului Chesturii din Trieste, nu constituie o împrejurare de natură

a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de

circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o

societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d)

din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, în sensul înaintării, de către organele

competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către instanță, nu

reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă

circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o

cerere de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să intre în

posesia probelor necesare în vederea soluționării cererii respective.

În cele din urmă, susținerile recurentului privind

incidența art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România și Republica

Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat

prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanță deoarece

se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 206/2010 privind

modificarea Legii nr. 248/2005.

Existența textului de lege sus-menționat la data

sesizării primei instanțe nu produce efecte în procesul de față întrucât, deși

abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în

judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în Monitorul Oficial la 17

noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată și în plan procesual.

Astfel,

art. II

alin. (1) din actul normativ enunțat prevede încetarea de drept a tuturor

măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români, dispuse până la acea dată de instanțele

competente în conformitate cu prevederile

art. 38

lit. a) și

art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005,

cu modificările și completările ulterioare, și care se află în curs de

executare.

În concluzie, cum reclamantul nu a fost în măsură să

demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul

urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speță,

cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva deciziei nr. 118/A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.