ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7745/2011

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 193/S din 21 iunie 2010 a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român. A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că pârâtul Statul Român a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului reclamantei, ultima excepție fiind ridicată și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție alături de cea privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității, în temeiul art. 137 C. proc. civ., instanța de fond a reținut că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea acestuia fiind stabilită în condițiile legii, în speță art. 504 și următoarele C. proc. pen., prevederi speciale, care se aplică cu prioritate, neputând a fi invocate temeiuri de drept comun. Pornind de la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege, reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.

S-a constatat că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și următ. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. S-a arătat că nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. și a răspunderii civile delictuale. S-a reținut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Or, apelanta nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. proc. pen., care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal. Curtea de apel a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile.

Prin așa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei. Pe de altă parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acesteia un anume drept. S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor constituționale.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, cu consecința modificării în tot a hotărârilor pronunțate în cauză, iar pe fond, admiterea acțiunii. După prezentarea istoricului cauzei, reclamanta a arătat că motivele de casare sunt cele prevăzute la pct. 5, 7, 8 și 10 ale art. 304 C. proc. civ., precizând totodată că a invocat și prevederile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. A arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel au manifestat un dezinteres total, judecând cauza fără a trimite părților implicate precizările depuse de reclamantă. A considerat că instanța a făcut simple afirmații ce nu pot fi reținute drept o motivare care să îndreptățească felul în care a avut loc dezlegarea pricinii, ambele instanțe tratând superficial cauza, fără a ține cont de solicitarea sa de conexare a dosarelor penale, în scopul demonstrării relei credințe din partea intimaților.

A arătat că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. proc. pen., deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 - 96 din Legea nr. 303/2004. A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.

A arătat și faptul că instanța a ignorat că a invocat în cauză normele europene și nu a analizat speța și sub acest aspect. A considerat că prin prisma acestora, excepția inadmisibilității acțiunii nu este fondată, întrucât a admite incidența acesteia ar echivala cu îngrădirea dreptului constituțional la justiție. Recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Motivele de recurs care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sunt cele care vizează aplicarea greșită a legii, cuprinse la pct. 9 al textului de lege menționat (și nu la pct. 8 cum eronat precizează recurenta). Referitor la motivele de recurs încadrate formal de reclamantă în prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate în sensul textului de lege, recurenta formulând simple nemulțumiri legate de necomunicarea tuturor precizărilor depuse de ea în proces, de "superficialitatea" soluționării pricinii și de neconexarea dosarelor penale. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., se reține că acesta a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii. Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în baza acestui text de lege. Procedând astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt întrunite în speță.

În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. proc. civ. nu sunt întrunite în speță. Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Prin urmare, și acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În consecință, atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că a fost introdusă după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea formulată în cauză, aceasta nu poate fi primită, întrucât în speță, după cum s-a arătat, nu se poate face aplicarea respectivului articol.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.