ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7745/2011

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin

sentința nr. 193/S din 21 iunie 2010 a admis excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtul Statul Român. A respins acțiunea civilă formulată

de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Brașov.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că pârâtul Statul Român a invocat excepțiile

inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului reclamantei, ultima

excepție fiind ridicată și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție alături de cea privind lipsa calității sale

procesuale pasive.

Analizând cu

prioritate excepția inadmisibilității, în temeiul art. 137 C. proc. civ.,

instanța de fond a reținut că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție,

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,

răspunderea acestuia fiind stabilită în condițiile legii, în speță art. 504 și

următoarele C. proc. pen., prevederi speciale, care se aplică cu prioritate,

neputând a fi invocate temeiuri de drept comun.

Pornind de la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., tribunalul a reținut că nu sunt

îndeplinite cerințele acestui text de lege, reclamanta solicitând obligarea

pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței

unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu

privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce

determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din

Constituție raportat la art. 504 din Cod.

S-a constatat că nu

sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și următ. C. civ., invocate de

reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art.

1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora

comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li

s-au încredințat.

S-a arătat că nu se

poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților

ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru

angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume:

existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența

raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei

prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții

concrete față de aceștia.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin

decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat

de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea

daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită

culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu

s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării penale,

raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că

lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C.

proc. pen. și a răspunderii civile delictuale.

S-a reținut, prin

prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în

acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de

legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o

răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Or, apelanta nu se

află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. proc. pen., care să îi

confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces

penal.

Curtea de apel a

constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu

depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de

prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale

părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele

fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat

în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime

ale reclamantei.

Pe de altă parte, s-a

reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor

Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul

nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care

i-ar putea conferi acesteia un anume drept.

S-a constatat astfel

că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare

penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a

consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de

soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează

eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor

constituționale.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, cu

consecința modificării în tot a hotărârilor pronunțate în cauză, iar pe fond,

admiterea acțiunii.

După prezentarea

istoricului cauzei, reclamanta a arătat că motivele de casare sunt cele

prevăzute la pct. 5, 7, 8 și 10 ale art. 304 C. proc. civ., precizând totodată

că a invocat și prevederile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale.

A arătat că atât

instanța de fond cât și cea de apel au manifestat un dezinteres total, judecând

cauza fără a trimite părților implicate precizările depuse de reclamantă.

A considerat că

instanța a făcut simple afirmații ce nu pot fi reținute drept o motivare care

să îndreptățească felul în care a avut loc dezlegarea pricinii, ambele instanțe

tratând superficial cauza, fără a ține cont de solicitarea sa de conexare a

dosarelor penale, în scopul demonstrării relei credințe din partea intimaților.

A arătat că

instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat

prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul

răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a

sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. proc.

pen., deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest

temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 - 96 din Legea nr.

303/2004.

A precizat că a

dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea

cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin

invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.

A arătat și faptul că

instanța a ignorat că a invocat în cauză normele europene și nu a analizat

speța și sub acest aspect. A considerat că prin prisma acestora, excepția

inadmisibilității acțiunii nu este fondată, întrucât a admite incidența

acesteia ar echivala cu îngrădirea dreptului constituțional la justiție.

Recursul declarat de

reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea

argumentelor ce succed.

Motivele de recurs

care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. sunt cele care vizează aplicarea greșită a legii, cuprinse la pct. 9 al

textului de lege menționat (și nu la pct. 8 cum eronat precizează recurenta).

Referitor la motivele

de recurs încadrate formal de reclamantă în prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C.

proc. civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate în sensul

textului de lege, recurenta formulând simple nemulțumiri legate de

necomunicarea tuturor precizărilor depuse de ea în proces, de

"superficialitatea" soluționării pricinii și de neconexarea dosarelor

penale.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., se reține că

acesta a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Revenind la motivul

de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor

art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență.

Se constată deci că

aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres

faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.

Astfel, nu pot fi

primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., instanța a înțeles să-și argumenteze

considerentele în baza acestui text de lege.

Procedând astfel

instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire,

trimiterea la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. realizându-se motivat de

faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea

statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt

întrunite în speță.

În temeiul acestui

articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana

care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j).

Are drept la

repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, după cum

corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. proc. civ. nu

sunt întrunite în speță.

Totodată, în

prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3)

se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt

stabilite de Codul de procedură penală.

Prin urmare, și acest

text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la

dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru

erori judiciare.

Pe de altă parte, în

cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că

dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin

erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea

exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară.

În consecință,

atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei

hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă

săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură

să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.

Nu pot fi primite

nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la

justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului,

atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia

prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că a fost

introdusă după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din

Legea nr. 303/2004, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin întâmpinarea formulată în cauză, aceasta nu poate fi

primită, întrucât în speță, după cum s-a arătat, nu se poate face aplicarea

respectivului articol.

Pentru aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap

din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.