ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7281/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 3 martie 2010, R.M., R.I.C. și R.I.R.M. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit urmare a condamnării tatălui lor, R.C.D., în timpul regimului comunist, prin Sentința nr. 1560/1951 a Tribunalului Militar București. Prin adresa din 11 iunie 2011 și, ulterior, prin concluziile scrise depuse la 17 iunie 2011, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.052.000 lei (RON), echivalentul în lei a sumei de 500.000 euro, la cursul de referință din data introducerii acțiunii.

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin Sentința nr. 195/S din 21 iunie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât să plătească reclamanților echivalentul sumei de câte 50.000 euro fiecăruia, cu titlu de despăgubiri. A respins restul pretențiilor reclamanților. A obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanții sunt succesorii lui R.C.D., condamnat prin Sentința penală nr. 1560 din 11 decembrie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de înaltă trădare, prevăzută de art. 190 și 191 C. pen., combinat cu art. 1 lit. a) din Decretul nr. 199/1940, art. 4 și 7 din Legea nr. 199/1950 și art. 157 C. pen.

În raport de prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat că nu mai trebuie dovedit caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, acesta fiind în mod expres prevăzut de lege. S-a reținut că daunele morale reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a atingerii unor valori umane cu caracter nepatrimonial, cum ar fi sănătatea și integritatea personală, sensibilitatea fizică și psihică, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul social și profesional, reputația, dreptul la viață privată, dreptul la libera circulație și altele asemenea, neputând fi, la propriu, cuantificate, ci fiind lăsate la aprecierea instanței, în funcție de o serie de criterii stabilite în doctrină și în jurisprudență, cum ar fi însemnătatea valorilor lezate, durata suferințelor morale, intensitatea cu care acestea au fost percepute.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că acordarea sumei reprezentând echivalentul a câte 50.000 euro către fiecare dintre reclamanți, la data plății, cu titlu de daune morale este rezonabilă, acestea fiind destinate a acoperi, la propriu, un prejudiciu care, de altfel, nu poate fi cuantificat ci a oferi o satisfacție rezonabilă în raport cu importanța drepturilor încălcate și cu intensitatea cu care au fost percepute aceste încălcări. Prin Decizia nr. 137/Ap din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, invocată de reclamanți.

A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței tribunalului. A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanților echivalentul sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri. Instanța de apel a analizat, în baza art. 137 C. proc. civ., cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, pe care a respins-o având în vedere prevederile art. 45 1 alin. (5) din cod, potrivit cărora „procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri”.

S-a reținut totodată că prima instanță a tratat critica inadmisibilității acțiunii invocată de pârât ca o apărare de fond, fiind argumentată prin considerentele referitoare la încadrarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților în prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, dispunând în acest sens, admisibilitatea acțiunii reclamanților, în baza art. 5 din lege, context în care curtea de apel a constatat că tribunalul s-a pronunțat astfel, implicit, asupra inadmisibilității acțiunii pe motivul neîncadrării în dispozițiile actului normativ. Critica comună ce a vizat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat Statul Român a fost apreciată ca fondată de către curtea de apel, întrucât tribunalul nu a avut în vedere prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, aplicabile de la data publicării în M. Of., în conformitate cu dispozițiile art. II, potrivit cărora acestea se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, fiind deci incidente și apelurilor declarate în cauză. Având astfel în vedere calitatea reclamanților și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, curtea de apel a constatat că suma maximă a daunelor morale este de 5.000 euro, schimbându-se hotărârea atacată în acest sens.

Au fost găsite nefondate celelalte critici formulate de pârât, întrucât caracterul politic al condamnării autorului reclamanților și respectiv, persecutările politice, nu se impun a fi dovedite, fiind expres prevăzute în Legea nr. 221/2009, la art. 1 alin. (1), iar potrivit legii speciale, răspunderea Statului Român nu este o răspundere delictuală pentru a fi analizate condițiile acesteia și incidența în cauză. Ultima critică referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată a fost înlăturată de curtea de apel pe considerentul aplicării în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri părțile. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., reclamanții au solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului. Au arătat că la data pronunțării sentinței de către tribunal era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma sa inițială, O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat respectiva lege, intrând în vigoare ulterior. Au precizat că instanța de apel, deși a încuviințat cererea de sesizare a Curții Constituționale (pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010) nu a suspendat judecata cauzei, deși era de notorietate publică că Avocatul Poporului a sesizat, anterior cererii reclamanților, Curtea Constituțională asupra respectivelor excepții.

Au considerat că în mod just, instanța de apel ar fi trebuit să suspende judecarea cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate și abia după aceea, în urma repunerii pe rol, să judece apelurile. Neprocedând astfel, reclamanții au arătat că instanța de apel le-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Reclamanții au criticat decizia, considerând-o nelegală, și sub aspectul reducerii cuantumului despăgubirilor morale acordate la numai 5.000 euro, sumă stabilită, avându-se în mod greșit în vedere (cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile), prevederile O.U.G. nr. 62/2010 care a plafonat, prin stabilirea maximului legal, daunele ce se cuvin descendenților de gradul I, cum este cazul în speță.

Au arătat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, la sesizarea Avocatului Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Așadar, soluția instanței de apel, care se bazează pe un text legal care a fost declarat neconstituțional, este vădit nelegală. De altfel, au menționat că suma acordată nu poate oferi o satisfacție rezonabilă reclamanților, în raport de suferințele din copilăria și tinerețea acestora, din cauza condamnării politice, a confiscării averii și a executării pedepsei privative de libertate de aproape 14 ani de către tatăl lor. Au considerat că se contravine scopului avut de legiuitor la adoptarea Legii nr. 221/2009, respectiv acela ca daunele morale să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin respectivele condamnări politice.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. A arătat, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., că decizia recurată este criticabilă sub aspectul legalității acesteia, solicitând a se avea în vedere modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 221/2009 și Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, precum și aspectul că în apel s-a făcut în mod eronat referire la propriile suferințe ale reclamanților, în condițiile în care acțiunea introductivă vizează cele cauzate antecesorului lor R.C.D.

A considerat că nici sub aspectul cuantificării daunelor morale, instanța de apel nu și-a justificat hotărârea pronunțată, întrucât simpla raportare la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, nu înlătură posibilitatea cercetării împrejurărilor ce pot determina stabilirea unei astfel de reparații. A arătat astfel, că deși curtea de apel a constatat că antecesorul reclamanților a beneficiat de o măsură reparatorie prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 și a beneficiat de drepturile conferite de calitatea de membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici nu a luat în considerare aceste aspecte. A invocat în susținere Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în raport de ale cărei considerente a apreciat că nu exista nicio obligație a Statului Român de a acorda daune morale pentru foștii deținuți politici, legiuitorul adoptând două acte normative cu acest scop, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009.

A arătat că răspunderea statului, fiind una delictuală, se impune dovedirea de către reclamanți în mod cumulativ a celor patru componente ale formei de răspundere și anume a prejudiciului, faptei culpabile, vinovăției și legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. A considerat că instanța de apel trebuia să observe faptul că reclamanții nu prezintă și nu dovedesc în ce au constat măsurile prin care au fost întrerupte relațiile cu familia sa, care au fost suferințele directe suportate pentru a se analiza în concret un eventual drept la despăgubire, reclamanții invocând în susținerea cererii anumite împrejurări de natură subiectivă.

A precizat că un alt element important îl reprezintă și acela al faptului că reclamanții au solicitat acordarea de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 și în calitate de succesori ai bunicii lor, R.E., în cadrul Dosarului nr. 3399/62/2010 al Tribunalului Brașov, ce urmează a fi înaintat Înaltei Curți pentru soluționarea recursurilor ce se vor declara împotriva deciziei pronunțată în apel. A apreciat că în materie succesorală, drepturile personale nepatrimoniale nu se pot transmite prin moștenire, solicitând a se avea în vedere și acest aspect, precum și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri. Astfel, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că tatăl reclamanților, R.C.D. a fost condamnat, prin Sentința nr. 1560/1951 a Tribunalului Militar București, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de înaltă trădare, prevăzută de art. 190 și 191 C. pen., combinat cu art. 1 lit. a) din Decretul nr. 199/1940, art. 4 și 7 din Legea nr. 199/1950 și art. 157 C. pen. Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, deoarece, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. În raport de acestea, de perioada condamnării, de suferințele fizice și psihice încercate, ținând seama și de consecințele produse ulterior, pe plan social și profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Același principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european. Este adevărat că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care a fost modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, critică ce se constituie ca motiv de recurs al reclamanților, însă cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, corespunde pe deplin criteriilor la care s-a făcut referire prin considerente. De asemenea, se reține că la data pronunțării deciziei de către instanța de apel, prevederile O.U.G. nr. 62/2010 nu fuseseră declarate neconstituționale.

Nu pot fi primite nici motivele de recurs prin care reclamanții au criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul că, deși a încuviințat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, curtea a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției. Astfel, art. 29 pct. 5 din Legea nr. 47/1992, care prevedea că pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă, a fost abrogat prin Legea nr. 177/2010, act normativ care a intrat în vigoare la 7 octombrie 2010, astfel încât și sub acest aspect soluția instanței de apel este corectă.

Se reține că nu pot fi primite nici motivele de recurs ale pârâtului referitoare la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, ulterioară pronunțării deciziei de către instanța de apel și nici cele privitoare la necesitatea dovedirii de către reclamanți a întrunirii cumulative ale condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale a Statului Român, întrucât, după cum corect a constatat și curtea de apel, nu ne aflăm în prezența unei atare răspunderi ci a uneia stabilită prin lege specială. Nefondate sunt și criticile pârâtului referitoare la aspectul netransmiterii prin moștenire a drepturilor personale nepatrimoniale, față de calitatea reclamanților de moștenitori ai lui R.C.D., atâta timp cât prin Legea nr. 221/2009 se stipulează clar vocația descendenților, după decesul autorului condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic, de a beneficia de daunele morale acordate prin actul normativ.

Celelalte critici privitoare la aspectul că în apel s-a făcut în mod eronat referire la propriile suferințe ale reclamanților, în condițiile în care acțiunea introductivă vizează cele cauzate antecesorului lor R.C.D. și la aspectul că, deși curtea de apel a constatat că antecesorul reclamanților a beneficiat de o măsură reparatorie prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 și a beneficiat de drepturile conferite de calitatea de membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici, nu a luat în considerare aceste aspecte, nu pot fi primite, fiind străine de natura pricinii, acestea neregăsindu-se în considerentele deciziei atacate. Pentru aceste motive, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.M., R.I.C. și R.I.R.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 137/Ap din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011. Procesat de GGC - GV