ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7371/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanții R.M., R.Io.C. și R.I.R.M. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în baza Legii nr. 10/2001 să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea autoarei lor la 10 ani de temniță grea, prin Sentința penală nr. 1560 din 11 decembrie 1951 a Tribunalului Militar București. Prin Sentința civilă nr. 190/D/2010, Tribunalul Brașov a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin Sentința nr. 1560 din 11 decembrie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București s-a dispus condamnarea numitei R.E., în temeiul dispozițiilor art. 121 alin. (1) și (3) C. pen., combinat cu art. 190, art. 191, art. 157, art. 304, art. 463 și art. 25 pct. 6 C. pen. la 10 ani temniță grea și confiscarea averii pentru infracțiunea de complicitate la înaltă trădare, fiind comutată durata arestării preventive începând cu 08 iulie 1950. Aceasta a executat integral pedeapsa, fiind eliberată la 04 iulie 1960, din Penitenciarul Miercurea-Ciuc. Reclamanții, fiii lui R.C.D., sunt nepoții de fiu ai bunicii lor, R.E. decedată la data de 07 noiembrie 1976, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanții, descendenți de gradul II ai persoanei împotriva căreia s-a dispus o condamnare cu caracter politic, nu pot solicita în instanță acordarea daunelor morale pentru prejudicial moral suferit de autorul lor. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia nr. 138/Ap din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească echivalentul sumei de 2.500 euro cu titlu de despăgubiri morale. Instanța de apel a reținut că din analiza gramaticală, logică și teleologică a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă intenția legiuitorului de a da posibilitatea solicitării de despăgubiri și soțului și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

În ceea ce privește drepturile încălcate și prejudiciile aduse prin condamnările politice, deși legiuitorul nu prevede în mod expres, din expunerea de motive la acest normativ precum și din interpretarea principiilor generale de drept rezultă că daunele morale prevăzute de textul legal analizat se acordă pentru încălcarea drepturilor personale patrimoniale și pot fi acordate în considerarea prejudiciului suferit personal de solicitanți (în speță descendenți de gradul II) ca urmare a unei condamnări sau supunerii unei rude de până la gradul II unor condamnări penale sau măsuri administrative abuzive, în măsura în care acestea s-au răsfrânt și asupra reclamanților.

În speță, prin condamnarea politică a tatălui reclamanților (R.C.) și a bunicii acestora (R.E.) și executarea unor pedepse privative de libertate cu temniță grea și confiscarea averii este evident că viața reclamanților, minori la vremea respectivă a fost profund afectată întrucât au fost încălcate drepturile acestora privind demnitatea, onoarea, prestigiul social, reputația, dreptul la șanse egale, sensibilitatea psihică internă a ființei umane, fiind de necontestat că aceștia au fost supuși la grele încercări la vârste fragede fiind lipsiți de ocrotirea tatălui și bunicii într-o etapă în care viața de familie își pune amprenta asupra întregului viitor al copilului.

Sub acest aspect hotărârea primei instanțe este dată cu interpretarea greșită a probelor administrate în cauză din care rezultă consecințe directe ale condamnării bunicii reclamanților pe perioada celor 10 ani de temniță grea, asemenea evenimente răsfrângându-se dureros asupra unor copii și cu grave consecințe asupra dezvoltării lor ulterioare. Curtea de Apel a reținut că, deși prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, din considerentele hotărârii rezultă că au fost ignorate probele și prezumțiile care fac dovada unor suferințe personale ale reclamanților iar soluția atacată a fost pronunțată asupra fondului acțiunii. În aceste condiții, în speță sunt aplicabile prevederile art. 296 C. proc.

civ. astfel încât, în baza acestora, sentința atacată a fost schimbată, iar acțiunea a fost admisă în parte, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 2.500 Euro pentru reclamanți. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanții R.M., R.I.C. și R.I.R.M. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul declarat, reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, după pronunțarea sentinței tribunalului, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 și au solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru soluționare acesteia. În ședința publică din data de 12 octombrie 2010, instanța de apel, cu toate ca a încuviințat cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, nu a suspendat cauza până la soluționarea excepțiilor de către Curtea Constituțională și a soluționat apelul. Se mai arată că decizia recurată este nelegală sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate de numai 2.500 euro.

Instanța de apel, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 în forma inițială, ar fi trebuit să aprecieze cuantumul despăgubirilor morale la suma pretinsă în acțiune, pe baza probelor administrate și raportat la numărul moștenitorilor, daunele morale nefiind destinate a acoperi un prejudiciu care de altfel nu poate fi cuantificat, ci a oferi o satisfacție rezonabilă în raport cu importanța drepturilor încălcate și cu intensitatea cu care au fost percepute aceste încălcări. Or, suma acordată de instanța de apel este foarte mică, nu poate oferi o satisfacție rezonabilă și contravine scopului avut în vedere de legiuitor la adoptarea Legii nr. 221/2009, anume acela ca despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări politice.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pronunțată de instanța de apel arătând că prin această hotărâre, s-a făcut o interpretare eronată asupra cadrului legal aplicabil precum și asupra probatoriului ce s-a administrat în cauză. Reclamanții au invocat anumite împrejurări de natură subiectivă, care nu le conferă însă un drept la dezdăunare. Astfel, aspectele privitoare la existența unei persecutări politice nu sunt dovedite, iar răspunderea statului, fiind una delictuală, poate fi angajată numai în situația în care toate elementele acestei forme de răspundere sunt probate. În ceea ce privește cuantumul sumei acordate, se arată că de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci procurarea unor satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În materia despăgubirilor ce se pot acorda persoanelor persecutate de regimul comunist există deja prevederi legislative care stabilesc o serie de drepturi, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Se mai arată că nu reclamanții, ci autoarea lor a suferit un prejudiciu nepatrimonial, astfel încât aceștia nu au dreptul de a solicita, în baza Legii nr. 221/2010, acordarea unor daune morale.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Critica vizând nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel pentru greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 47/1992 întemeiată de recurenții-reclamanți pe susținerea că, în condițiile în care, aceștia au formulat o excepție de neconstituționalitate pe care Curtea de Apel nu a respins-o ca inadmisibilă, judecarea cauzei trebuia să fie suspendată până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională, nu este fondată. În M. Of. al României, partea I, nr. 672 din data de 4 octombrie 2010 a fost publicată Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedura civilă și a Codului de procedura penală.

Noua lege abrogă dispozițiile care prevedeau că pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă, astfel încât instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. În ceea ce privește critica recurentului pârât vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru ignorarea efectelor pe care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale le produce asupra soluționării prezentului litigiu, Înalta Curte constată că această decizie a instanței de control constituțional a intervenit pe parcursul soluționării cauzei, după pronunțarea Deciziei nr. 138/Ap din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov care constituie obiectul prezentului recurs.

Față de împrejurarea că o hotărâre definitivă dă naștere unei valori patrimoniale în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, intrând astfel în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, susținerea recurentului pârât nu poate fi primită. Câtă vreme sunt în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care le este recunoscut dreptul de a fi despăgubiți pentru prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus autorul lor, reclamanții sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, iar aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în această fază procesuală ar însemna privarea lor de acest bun.

Mai susține recurentul pârât că nu reclamanții, ci autoarea lor a suferit un prejudiciu nepatrimonial, astfel încât aceștia nu au dreptul de a solicita, în baza Legii nr. 221/2010, acordarea unor daune morale. Nici această susținere nu este fondată. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, poate formula cerere pentru acordarea daunelor morale „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, iar după decesul acestor persoane, cererile pot fi formulate de soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv”.

Prin urmare, legiuitorul a reglementat dreptul persoanei care a făcut obiectului unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic de a solicita repararea prejudiciului ce i s-a produs prin condamnare sau prin măsura administrativă dispusă, iar după decesul acestei persoane, având în vedere expresia patrimonială a daunelor morale, a recunoscut dreptul soțului și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita repararea prejudiciului moral produs autorului lor. În cauză, reclamanții R.M., R.I.C. și R.I.R.M. sunt descendenți de gradul al II-lea ai defunctei R.E., care, prin Sentința nr. 1560 din 11 decembrie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București a fost condamnată la 10 ani temniță grea și confiscarea averii pentru infracțiunea de complicitate la înaltă trădare.

În temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, aceștia sunt îndreptățiți să solicite obligarea Statului Român la repararea prejudiciului moral suferit de autoarea lor. În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, având în vedere împrejurarea că, prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale, Înalta Curte reține următoarele: Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 - 999 C. civ.

care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că autorul reclamanților, R.E., a fost condamnată prin Sentința nr. 1560 din 11 decembrie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București la 10 ani temniță grea și confiscarea averii pentru infracțiunea de complicitate la înaltă trădare.

Caracterul politic al condamnării rezultă din temeiul de drept al măsurii dispuse de instanță, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Probele administrate au dovedit că în cauză, prin condamnarea cu caracter politic dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamanților la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamanți.

În verificarea legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamanții sunt nepoții de fiu a celei față de care s-a dispus condamnarea, că această condamnare a avut o durată de 10 ani și, așa cum rezultă din probele administrate, respectiv din înscrisurile depuse de la C.N.S.A.S., a avut consecințe în viața autoarei reclamanților pe plan psihic, social și profesional. În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 55.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamanților, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de reclamanți sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții R.M., R.I.C. și R.I.R.M. împotriva Deciziei nr. 138 Ap din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 55.000 euro - contravaloarea în lei la cursul zilei către reclamanți cu titlu de daune morale, va menține celelalte dispoziții ale deciziei și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Brașov.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la 300 RON cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanții R.M., R.I.C. și R.I.R.M. împotriva Deciziei nr. 138Ap din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 55.000 euro - contravaloarea în lei la cursul zilei către reclamanți cu titlu de daune morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Brașov. Obligă recurentul-pârât la 300 RON cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.