ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7732/2011

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 16 iulie 2009, reclamantul H.D. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 504 și următoarele C.

proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României

și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea

Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata

sumei de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare condamnării

pe nedrept la pedeapsa închisorii, executată în regim de detenție pe durata de

1 an și 3 luni, în perioada 24 februarie 1976 - 23 mai 1977, a sumei de 50.000

euro pentru prejudiciul suferit ca urmare a reținerii nelegale de organele de

miliție în perioada 20 - 25 iunie 1973, a sumei reprezentând contravaloarea

salariului ce l-ar fi putut realiza în perioada executării pedepsei, a sumei

reprezentând contravaloarea bunurilor preluate abuziv de statul român, constând

în 5 dolari SUA, 230 mărci RFG, 2 lire sterline engleze, 40.000 lire italiene

și 13.542 lei, confiscate la data de 19 iunie 1973, să constate caracterul

politic al condamnării și al măsurilor administrative la care a fost supus

reclamantul, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 624 din 07 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 1612 din 07 iunie 1974

reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru săvârșirea

infracțiunii de deținere a mijloacelor de plată străine și a unor obiecte din

metale prețioase, precum și la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru săvârșirea

infracțiunii de efectuare de operațiuni cu mijloace de plată străine și metale

prețioase, pedepsele fiind grațiate; cu acea ocazie s-au confiscat obiecte din

metale prețioase și mijloace de plată străine. Din fișa matricolă penală a

reclamantului rezultă că acesta a fost arestat în perioada 24 februarie 1976 -

23 mai 1977, perioada de detenție petrecând-o în mai multe penitenciare.

În ce privește

cererea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării,

instanța a reținut că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 37 alin. (1)

din Decretul nr. 210/1960, act normativ care excede categoriilor de condamnări

avute în vedere de art. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de

reclamant fiind aplicată pentru infracțiuni de drept comun, astfel cum erau

reglementate la momentul aplicării pedepsei.

Întrucât hotărârea de

condamnare nu a fost desființată, prima instanță a apreciat că cererea

reclamantului, în sensul de a i se plăti contravaloarea bunurilor confiscate,

nu are temei legal, bunurile intrând în patrimoniul statului prin aplicarea

art. 118 C. pen. S-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile

răspunderii în plan delictual, astfel că cererea reclamantului a fost respinsă

ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul H.D., solicitând admiterea apelului și

casarea sentinței apelate.

În motivarea

apelului, apelantul a arătat că cererea sa de chemare în judecată a fost

respinsă de prima instanță prin raportare la conținutul adresei nr. 679 din 29

martie 2010 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, înscris întocmit în baza

unui material contrar situației reale comunicată de către Institutul de

Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc prin adresa

nr. 460 din 05 martie 2010.

Din relațiile

înaintate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria

Exilului Românesc reiese că încarcerarea reclamantului în perioada 24 februarie

1976 - 23 mai 1977 a fost o eroare judiciară, care ar putea fi interpretată ca

un abuz al instituțiilor statului de la acea vreme, deoarece sentința penală

nr. 931/1976, în baza căreia acesta a fost încarcerat, nu se referea la

persoana de față.

Apelantul reclamant a

susținut că a solicitat, în baza art. 504 C. proc. pen., obligarea Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la repararea prejudiciului moral

suferit prin reținerea nelegală de organele securității și miliției în perioada

20 - 25 iunie 1973, prin condamnarea pe nedrept la pedeapsa închisorii

executată în regim de detenție de 1 an și 3 luni, în perioada 24 februarie 1976

- 23 mai 1977, la plata despăgubirilor civile, reprezentând salariul nerealizat

pe perioada executării pedepsei, precum și valoarea bunurilor confiscate la

data de 19 iunie 1973, în baza Decretului nr. 210/1960.

În acest sens,

apelantul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu

referire la art. 5 din Convenție, arătând că s-a adus o atingere valorilor ce

definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a

omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare,

prestigiu profesional și alte valori similare.

Prin Decizia civilă

nr. 656 A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

Instanța de apel a

reținut că prima instanță a analizat cererile reclamantului doar prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cât privește obligația pârâtului la plata prejudiciului

moral suferit de reclamant, la plata contravalorii bunurilor confiscate și

constatarea caracterului politic al condamnării și măsurii administrative luate

împotriva acestuia, și prin raportare la prevederile art. 998 și urm. C. civ.,

cu referire la obligația aceluiași pârât la suportarea contravalorii salariului

nerealizat pe perioada de detenție.

Ca atare, fără a

exista o cerere de renunțare la judecată, instanța de fond a omis să analizeze

pretențiile reclamantului H.D. prin raportare la prevederile art. 504 C. proc.

pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut o cercetare în tot a fondului dedus

judecății, hotărârea nefiind motivată în fapt și în drept față de aceste

temeiuri de drept invocate de reclamant, astfel cum dispune art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., caz în care sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

În consecință, pentru

a se analiza cererea și din perspectiva dispozițiilor juridice arătate, s-a

admis apelul, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului București, instanța de rejudecare urmând a cerceta

cererile deduse judecății și în condițiile art. 504 C. proc. pen., precum și

ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând casarea

deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În motivarea

recursului, pârâtul susține că în mod greșit s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță. În speță nu erau îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a soluționat cauza

pe excepție, ci s-a pronunțat pe fondul cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte,

prima instanță a examinat cererea de chemare în judecată și din perspectiva

art. 504 C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reținând că hotărârea de condamnare nu a fost desființată, aceasta fiind una

dintre condițiile de acordare a despăgubirilor, atât în temeiul art. 504 C.

proc. pen. cât și în raport de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Temeiurile de drept

invocate de reclamant prin acțiune impuneau aceeași condiție de bază, respectiv

existența unei culpe a statului, culpă confirmată printr-o hotărâre definitivă

de achitare sau printr-o hotărâre de constatare a nelegalității măsurii

restrângerii libertății. Or, prima instanță a reținut că reclamantul a suferit

o condamnare de drept comun, condamnare care nu a fost desființată, motiv

pentru care s-a apreciat că acesta nu poate pretinde daune morale și materiale.

Recurentul mai

susține că, în măsura în care aprecia că prima instanță a omis să se pronunțe

asupra acestor temeiuri, se impunea să analizeze ea însăși motivele de apel și

să aprecieze dacă, în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen. și art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pretențiile reclamantului sunt

întemeiate.

Prin întâmpinare,

intimatul reclamant H.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

întrucât, într-adevăr, prima instanță nu a analizat acțiunea din perspectiva

tuturor temeiurilor de drept invocate și nu a verificat susținerea sa în sensul

că sentința în baza căreia a fost condamnat și încarcerat este rezultatul unei

erori judiciare.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, privind încălcarea

dispozițiilor procedurale referitoare la soluția de desființare cu trimitere

dispusă de instanța de apel (criticile încadrându-se în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte reține următoarele:

Ca regulă generală,

necercetarea fondului este determinată de soluționarea cauzei prin admiterea

unor excepții peremptorii, de natură a închide posibilitatea analizei

aspectelor de fapt și de drept ce țin de fondul pricinii, adică posibilitatea

unei cercetări judecătorești propriu-zise, cu referire la întregul cadru

procesual stabilit prin obiectul litigiului.

Există însă și

situații în care se poate ajunge la necercetarea fondului, chiar dacă prima

instanță nu soluționează cauza pe o excepție. Stabilirea împrejurării dacă

prima instanță a intrat sau nu în soluționarea fondului nu trebuie să se bazeze

exclusiv pe examinarea dispozitivului hotărârii. Este posibil ca în dispozitiv

să se menționeze că acțiunea se respinge ca nefondată sau ca neîntemeiată, însă

din considerente să rezulte o cercetare aparentă sau incompletă a aspectelor de

fapt și de drept ce țin de fondul pricinii.

Este adevărat că, în

speța analizată, prima instanță nu a respins acțiunea ca urmare a admiterii

unei excepții peremptorii. De asemenea, este reală împrejurarea că în

considerentele sentinței s-au reținut anumite argumente de fapt și de drept

bazate pe interpretarea și aplicarea exclusivă a Legii nr. 221/2009 și a art.

998 - 999 C. civ., argumente care au fundamentat concluzia instanței în sensul

că reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la plata de daune. Deși

această concluzie este rezultatul interpretării unor dispoziții legale, nu

constituie o analiză propriu-zisă și completă a fondului cauzei, fiind omise

elementele de fapt și de drept care formau "fondul" din perspectiva

celorlalte temeiuri de drept invocate prin acțiune.

Astfel cum în mod

corect a reținut instanța de apel, reclamantul a învestit prima instanță cu

acțiunea vând ca obiect plata de daune morale și materiale, invocând ca temei

de drept dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 504 C. proc. pen., art. 998 -

999 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a

examinat cauza din perspectiva Legii nr. 221/2009 și a dispozițiilor în materia

răspunderii civile delictuale, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile

pentru antrenarea răspunderii statului în temeiul art. 504 C. proc. pen. și

fără a stabili dacă sunt incidente prevederile art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului în materia privării de libertate.

Susținerea

recurentului în sensul că prima instanță s-ar fi pronunțat și asupra acestor

temeiuri de drept, nu poate fi primită. Recurentul deduce din interpretarea

considerentelor sentinței de fond că prima instanță, constatând caracterul de

drept comun al condamnării, lipsa culpei statului și faptul că hotărârea de

condamnare nu a fost desființată, s-ar fi pronunțat implicit asupra tuturor

temeiurilor de drept invocate. În realitate, în motivarea recursului se aduc

argumente în susținerea punctului de vedere privind caracterul nefondat al

cererii din perspectiva art. 504 C. proc. pen. și art. 5 din Convenție,

încercându-se pe această cale a se completa considerentele sentinței, în

condițiile în care aceste dispoziții legale nu au fost avute în vedere de prima

instanță la pronunțarea soluției.

Pe de altă parte,

examinarea de către instanța de apel, în cadrul controlului judiciar, a

temeiniciei pretențiilor reclamantului prin raportare la dispozițiile legale și

convenționale menționate, așa cum pretinde recurentul, ar fi echivalat cu

încălcarea accesului reclamantului la dublul grad de jurisdicție.

În concluzia acestor

considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ, nefiind incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., situație în care

urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva Deciziei nr. 656-A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.