ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 155 din 23 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul L.T.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să-i achite reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a condamnării politice suferite și a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a suferit o condamnare din cele care îl îndreptățesc la acordarea de daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind privat de libertate în mod nelegal, iar în perioada anchetei nu au fost respectate minimele condiții de supraviețuire ale unui om, situație față de care onoarea și demnitatea acestuia au fost lezate fără putință de tăgadă, apreciind că suma de 250.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă și ținând cont de drepturile acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul L.T.I.,cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul L.T.I. a criticat cuantumul daunelor morale acordate, arătând că suma stabilită de instanță cu acest titlu, nu corespunde suferințelor imense suportate și prejudiciilor create atât reclamantului, cât și familiei sale. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța de fond nu a ținut seama că prejudiciul moral cauzat reclamantului prin condamnarea politică a fost acoperit prin acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se află în culpă procesuală în această cauză. Prin decizia civilă nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la acordarea de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabileau posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, normele legale arătate devenind astfel lipsite de efecte juridice. Chiar dacă Decizia nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică și proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziție legală.

Instanța de apel a mai reținut că, prin întâmpinare, poziția procesuală a pârâtului a fost în sensul respingerii acțiunii. Apoi prin sentința pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului care în sine reprezintă o reparație morală, în prezenta cale de atac fiind menținute aceste dispoziții ale sentinței, astfel încât pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată. Respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamantul ar fi investit instanța cu o acțiune nefondată, ci datorită constatării neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu-i pot fi imputabile reclamantului. Culpa în acest caz îi aparține pârâtului Statul Român, care a edictat unui act normativ ulterior declarat neconstituțional și a generat un val de procese care au implicat cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.T.I., arătând că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este incidență în cauză, întrucât recunoașterea dreptului la despăgubiri și consacrarea acestuia, chiar și numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, a creat o speranță legitimă de a vedea concretizat acest drept, care intră în sfera noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției. Reclamantul a mai arătat că modificarea unei hotărâri judecătorești ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate este contrară atât art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, cât și jurisprudenței C.E.D.O. în materie, iar decizia Curții Constituționale nu se poate substitui aprecierii independente și imparțiale a instanței de judecată, singura abilitată să stabilească dacă va aplica aspectelor deduse judecății o normă internă sau o dispoziție internațională.

Motivarea Curții Constituționale nu arată de ce despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 constituie o povară pentru bugetul de stat, comparativ cu despăgubirile din materia reparării erorilor judiciare. Examinând recursul în raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit. Astfel, decizia civilă nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 18 februarie 2011, după cum reiese din dovada de comunicare aflată la fila 35 dosar apel.

De la această dată a început să curgă termenul de recurs de 15 zile, care s-ar fi împlinit la data de 6 aprilie 2011, care însă era o zi nelucrătoare, motiv pentru care împlinirea termenului s-a prorogat pentru data de 7 aprilie 2011, într-o zi de luni. Recursul a fost declarat la data de 15 aprilie 2011, conform ștampilei de înregistrare aplicată de instanța de apel pe cererea de recurs (fila 2 dosar I.C.C.J.), recursul nefiind depus prin poștă. în atare situație, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc.

civ., deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie, ce face de prisos analiza fondului. Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul L.T.I. împotriva deciziei nr. 2/ A din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.