ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, secția civilă, la 12 august 2009, reclamantul F.E.R.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.300.000 euro, reprezentând daune materiale și morale. În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. și pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul a arătat că prin hotărârea penală nr. 182/1952 a fost condamnat la 15 ani de închisoare, ulterior pedeapsa fiind majorată la 25 de ani, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, distrugere de mijloace de comunicații.

Reclamantul a arătat că la penitenciarele Gherla și Periprava a îndurat un regim de detenție și muncă silnică ce i-au provocat suferințe greu de imaginat, iar, ca urmare a acuzației de rebeliune, a îndurat și un regim sever de izolare. Reclamantul a mai arătat că a fost adoptat de familia B., dar din cauza presiunilor făcute de securitate, prin sentința civilă nr. 1136/1953 această adopție a fost desfăcută. Prin sentința civilă nr. 1832 din 29 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că, potrivit art. 8 C. proc. civ., cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice (…) se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul.

Prin sentința civilă nr. 732 din 6 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale. S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune materiale, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că infracțiunile pentru care a fost condamnat reclamantul constituie condamnări cu caracter politic, conform art. 2 alin. (2) lit. a) și lit. i) din Legea nr. 221/2009, astfel că acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a reținut că reclamantul nu a beneficiat și de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și, față de gravitatea suferințelor îndurate de acesta pe perioada încarcerării, regimului umilitor la care a fost supus, care i-a pus în pericol sănătatea, statuând în echitate, a considerat că suma de 25.000 euro reprezintă o compensație corespunzătoare. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâtul, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și reclamantul. Prin apelurile lor, Ministerul Public și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, au susținut că prima instanță a apreciat în mod eronat cuantumul daunelor morale, având în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010. De asemenea, apelantul pârât a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum și faptul că reclamantul și-a ales domiciliul procedural la cabinetul Avocatului C.V., în Câmpina, județul Prahova, astfel că, în speță, competența ar fi revenit Tribunalului Prahova. Prin apelul său, reclamantul a criticat sentința sub aspectul modului de stabilire a cuantumului daunelor morale, solicitând majorarea acestuia. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 214/ A din 1 martie 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

S-a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită critica referitoare la necompetența teritorială a Tribunalului București, întrucât, în cazul normelor care reglementează o competență teritorială exclusivă în funcție de domiciliul unei părți, acestea nu pot eluda norma imperativă prin alegerea unui domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, în conformitate cu dispozițiile art. 93 C. proc. civ. Curtea de apel, reținând că în ședința publică de la 1 martie 2011, apelantul pârât a solicitat aplicarea în cauză a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia Legii nr. 221/2009, a apreciat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, conform art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.

S-a considerat că, întrucât în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatate neconstituționale, cu dispozițiile legii fundamentale, nu mai există temei pentru acordarea daunelor morale. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul F.E.R.B., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a invocat încălcarea efectului devolutiv al apelului, în condițiile în care apelantul pârât a solicitat doar cenzurarea cuantumului daunelor morale, solicitând schimbarea hotărârii atacate doar în parte.

Astfel, s-a susținut că ceea ce nu a fost supus apelului a trecut în puterea lucrului judecat și nu se putea dispune respingerea în tot a acțiunii. Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat greșita aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu încălcarea principiilor neretroactivității și egalității și în condițiile în care cauza era în curs de judecată. Examinând criticile invocate de recurentul - reclamant, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită, având în vedere că apelul pârâtului s-a admis în baza unui motiv de ordine publică, ce ar fi putut fi invocat și din oficiu, respectiv declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituiau temeiul acțiunii introductive.

Mai mult, recurentul a făcut referire la acordarea a mai mult decât s-a cerut în legătură cu fondul pretențiilor deduse judecății, ci a mai mult decât a cerut apelantul pârât prin motivele de apel, anterior pronunțării deciziei menționate a Curții Constituționale, argument pentru care se va constata că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o cerere. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul reclamantului este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.E.R.B. împotriva deciziei nr. 214/ A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.