ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1239/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8153/3 din 15 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul W.G.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea care se va pronunța, pârâtul să fie obligat acesta la plata de despăgubiri în valoare de 20.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său. Reclamantul a mai solicitat repunerea în drepturi în sensul de a se stabili că perioada de condamnare reprezintă stagiu de cotizare pentru calcularea pensiei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este fiul defunctului W.G., decedat la data de 7 iunie 1975, și că prin Sentința penală nr. 10 din 29 ianuarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Brașov, tatăl său a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație, faptă prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen. Prin Decizia penală nr. 184 din 29 februarie 1960 a Tribunalul Militar Cluj s-a dispus admiterea recursului declarat de condamnat, fiind redusă pedeapsa la 2 ani și 6 luni închisoare corecțională, pedeapsă ce a fost executată de tatăl reclamantului în intervalul 12 octombrie 1959 - 8 aprilie 1962. Reclamantul a susținut că arestarea și condamnarea pe nedrept a tatălui său a avut grave consecințe asupra lui personal, cât și a întregii familii.

Prin Sentința civilă nr. 1732 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 de euro, echivalent în RON la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului, defunctul W.G., a fost condamnat politic în regimul comunist la 4 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație, faptă prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen.

anterior, la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii, pedeapsa fiind redusă la 2 ani și 6 luni în urma admiterii recursului declarat de tatăl reclamantului, această pedeapsă fiind executată de condamnat. Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. l și art. 5 din Legea nr. 221/2009 art. 5 din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond a apreciat că este evident faptul că această condamnare cu caracter politic aplicată tatălui reclamantului în regimul anterior a fost de natură să aducă atingere unor drepturi personale nepatrimoniale care sunt garantate de Constituția României, respectiv dreptul la libertate, onoare, cinste și reputație astfel că prejudiciul moral suferit de condamnat și de membrii familiei sale nu poate fi integral reparat prin acordarea unor despăgubiri pecuniare.

Tribunalul a avut în vedere că în lege nu sunt prevăzute criterii fixe pentru evaluarea daunelor morale și a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor durata condamnării aplicate tatălui reclamantului, precum și faptul că nu s-au acordat drepturi bănești în conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În aceste condiții, acțiunea introdusă de reclamant a fost admisă în parte și a obligat pârâtul la plata sumei de 20.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. În privința celorlalte solicitări formulate de reclamant, legat de pensia cuvenită tatălui său pentru perioada condamnării, tribunalul a considerat că nu pot fi analizate pe această cale, fiind respinse cu această motivare.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței civile apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată și, în subsidiar, în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivare, a arătat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale. Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești.

Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede că "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor". Totodată, în condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Prin urmare, dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în subsidiar, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva autorului reclamantului în perioada comunistă, pârâtul a arătat că suma acordată de către instanța de fond este mare.

A susținut acesta că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Prin apelul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a invocat, în esență, aceleași critici cu cele formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 292 A din 17 martie 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței civile nr. 1732 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea de acordare de despăgubiri cu titlu de daune morale, ca nefondată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente: Urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile (..) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of.

nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea Constituțională a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor la acest aspect, Curtea Constituțională a mai arătat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Instanța de apel a reținut că, față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor menționate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, se impune admiterea apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului și schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de acordare de despăgubiri cu titlu de daune morale și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul W.G.A.E., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că a formulat acțiunea la data de 15 februarie 2010, înainte de pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în cauză fiind aplicabil principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) și art. 147 din Constituția României. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, pozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.." (Decizia CC. nr. 838/2009) Obligativitatea deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes de la publicarea în M. Of.

În consecință, concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarată neconstituțională are putere numai pentru viitor, ea produce efecte asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care vor fi soluționate în viitor. Astfel că Decizia Curții Constituționale nu se poate aplica cauzelor deja soluționate cum este cauza de față (soluționată prin Sentința civilă nr. 1732 din 15 noiembrie 2010). Recurentul-reclamant a invocat totodată principiul egalității în drepturi care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

A susținut că acțiunea sa se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 45 - 22 decembrie 1989 și că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Principiul egalității și interzicerii discriminării, a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție. Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Recurentul-reclamant a mai susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind incident art. 304 alin. (7) C. proc.

civ., deoarece motivarea deciziei se bazează pe considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010. Recurentul-reclamant a mai susținut că, raportat la art. 20 din Constituția României, în cauză sunt incidente prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, invocând. Recurentul-reclamant a mai invocat practica judiciară a unor instanțe de apel care, chiar după publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au dat câștig de cauză reclamanților.

Recurentul-reclamant a mai susținut că în pronunțarea Deciziei nr. 292A din 17 martie 2011 instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. A susținut că instanța de apel nu a dat dovadă că este un organ de jurisdicție imparțial "care să asculte și să ia în seama motivațiile fiecărei părți" și nu a aplicat în mod corect legea. Instanța de apel, deși trebuia să respingă ca inadmisibilă calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român, intitulată greșit "Recurs" și îndreptată greșit împotriva unei alte persoane, a luat-o în considerare și chiar a admis-o, considerând-o legal formulată deși era lovită de nulitate absolută, conform art. 287 C. proc.

civ. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Criticile formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici care nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor menționate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul-reclamant, este de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Față de temeiurile arătate, critica recurentului-reclamant vizând faptul că în pronunțarea Deciziei nr. 292A din 17 martie 2011 instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., nu este fondată iar invocarea practicii judiciare a unor instanțe care n-ar da eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este lipsită de relevanță. Nu poate fi primită nici susținerea conform căreia instanța de apel, deși trebuia să respingă ca inadmisibilă calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român, intitulată greșit "Recurs" și îndreptată greșit împotriva unei alte persoane, a luat-o în considerare și chiar a admis-o, considerând-o legal formulată, deși era lovită de nulitate absolută, conform art. 287 C. proc. civ. Potrivit art. 84 C. proc.

civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită" așa încât corect instanța de apel a dat eficiență acestui text legal și a considerat valabilă - chiar dacă a fost intitulată "recurs" - calea de atac exercitată de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1732 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Împrejurarea că într-un paragraf al căii de atac exercitate de pârât apare, din eroare, un alt nume decât cel al reclamantului nu este de natură a atrage incidența art. 287 alin. (2) C. proc. civ., cum nefondat susține recurentul-reclamant cât timp în cuprinsul acesteia este indicată corect sentința atacată precum și numele părții cu care se judecă, respectiv, numele reclamantului, în speță fiind întrunite cerințele art. 287 alin. (1) C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul W.G.A.E. împotriva Deciziei nr. 292 A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012. Procesat de GGC - AA