ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1239/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1239/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8153/3 din

15 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul W.G.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea care se va

pronunța, pârâtul să fie obligat acesta la plata de despăgubiri în valoare de

20.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său.

Reclamantul a mai solicitat repunerea în drepturi în sensul de a se stabili că

perioada de condamnare reprezintă stagiu de cotizare pentru calcularea pensiei.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este fiul defunctului W.G., decedat la data

de 7 iunie 1975, și că prin Sentința penală nr. 10 din 29 ianuarie 1960

pronunțată de Tribunalul Militar Brașov, tatăl său a fost condamnat la 4 ani

închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a

averii pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin

agitație, faptă prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 25 pct.

6 alin. (1) C. pen.

Prin Decizia penală

nr. 184 din 29 februarie 1960 a Tribunalul Militar Cluj s-a dispus admiterea

recursului declarat de condamnat, fiind redusă pedeapsa la 2 ani și 6 luni

închisoare corecțională, pedeapsă ce a fost executată de tatăl reclamantului în

intervalul 12 octombrie 1959 - 8 aprilie 1962.

Reclamantul a

susținut că arestarea și condamnarea pe nedrept a tatălui său a avut grave

consecințe asupra lui personal, cât și a întregii familii.

Prin Sentința civilă

nr. 1732 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul la plata

sumei de 20.000 de euro, echivalent în RON la data plății cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului, defunctul W.G., a fost

condamnat politic în regimul comunist la 4 ani închisoare corecțională, 3 ani

interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prin agitație, faptă prevăzută

de art. 209 pct. 2 lit. a), cu aplicarea art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen.

anterior, la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani închisoare

corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii, pedeapsa

fiind redusă la 2 ani și 6 luni în urma admiterii recursului declarat de tatăl

reclamantului, această pedeapsă fiind executată de condamnat.

Instanța de fond a

avut în vedere dispozițiile art. l și art. 5 din Legea nr. 221/2009 art. 5 din

Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a

apreciat că este evident faptul că această condamnare cu caracter politic

aplicată tatălui reclamantului în regimul anterior a fost de natură să aducă

atingere unor drepturi personale nepatrimoniale care sunt garantate de Constituția

României, respectiv dreptul la libertate, onoare, cinste și reputație astfel că

prejudiciul moral suferit de condamnat și de membrii familiei sale nu poate fi

integral reparat prin acordarea unor despăgubiri pecuniare.

Tribunalul a avut în

vedere că în lege nu sunt prevăzute criterii fixe pentru evaluarea daunelor

morale și a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor durata

condamnării aplicate tatălui reclamantului, precum și faptul că nu s-au acordat

drepturi bănești în conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

În aceste condiții,

acțiunea introdusă de reclamant a fost admisă în parte și a obligat pârâtul la

plata sumei de 20.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În privința

celorlalte solicitări formulate de reclamant, legat de pensia cuvenită tatălui

său pentru perioada condamnării, tribunalul a considerat că nu pot fi analizate

pe această cale, fiind respinse cu această motivare.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului, modificarea

sentinței civile apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii

formulate de reclamant, ca neîntemeiată și, în subsidiar, în sensul

reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivare, a arătat

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a statuat

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deciziile prin care

se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

a guvernului sunt obligatorii și opozabile erga omnes, inclusiv pentru

instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale

pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane

fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție,

potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor

este obligatorie". Or, art. 145 alin. (2) din Constituție prevede că

"Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai

pentru viitor".

Totodată, în

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este

general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Prin urmare,

dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în

cuantum de 20.000 euro au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în subsidiar, în ceea ce

privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive

luate împotriva autorului reclamantului în perioada comunistă, pârâtul a arătat

că suma acordată de către instanța de fond este mare.

A susținut acesta că

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie coroborat cu dispozițiile

privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce

a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Prin apelul său,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a invocat, în

esență, aceleași critici cu cele formulate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 292 A din 17 martie 2011 a

admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

împotriva Sentinței civile nr. 1732 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în

sensul că a respins cererea de acordare de despăgubiri cu titlu de daune

morale, ca nefondată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Urmare a sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

(..) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate

ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Cum aceste Decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au

rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea

Constituțională a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată -

adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a

constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având

același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor la acest

aspect, Curtea Constituțională a mai arătat că dispozițiile de lege criticate

instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul

II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a

apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a

beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și

dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru

care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că

moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune

morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din

urmă.

Prin Decretul-lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție.

Instanța de apel a

reținut că, față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele

și dispozitivul deciziilor menționate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și

pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și

stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de

bani, se impune admiterea apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului

și schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii, ca nefondată, a

cererii de acordare de despăgubiri cu titlu de daune morale și menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamantul W.G.A.E., criticând-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut că a formulat acțiunea la data de

15 februarie 2010, înainte de pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în cauză

fiind aplicabil principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 1 C.

civ., art. 15 alin. (2) și art. 147 din Constituția României.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5,

alin. (1), lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, pozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În cazurile de

neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora,

Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea

lor de acord cu decizia Curții Constituționale.

Deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Efectul ex nunc al

actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de

drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în

acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele

deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.." (Decizia CC. nr.

838/2009)

Obligativitatea

deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță a Guvernului sunt obligatorii și opozabile erga

omnes de la publicarea în M. Of.

În consecință,

concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarată

neconstituțională are putere numai pentru viitor, ea produce efecte asupra

cauzelor aflate în curs de soluționare sau care vor fi soluționate în viitor.

Astfel că Decizia Curții

Constituționale nu se poate aplica cauzelor deja soluționate cum este cauza de

față (soluționată prin Sentința civilă nr.  1732 din 15 noiembrie 2010).

Recurentul-reclamant

a invocat totodată principiul egalității în drepturi care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

A susținut că

acțiunea sa se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 45 - 22 decembrie 1989 și că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol

la data pronunțării ei, acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în

M. Of.

A se aprecia în alt

mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor

îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși

petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Principiul egalității

și interzicerii discriminării, a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție.

Ca atare, sfera

suplimentară de protecție stabilită de art. 1 din Protocol, se referă la

cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept

specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în

care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a

se comporta de o anume manieră.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind incident

art. 304 alin. (7) C. proc. civ., deoarece motivarea deciziei se bazează pe

considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea

Deciziei nr. 1358/2010.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că, raportat la art. 20 din Constituția României, în cauză sunt

incidente prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2,

art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art.

24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7

(în Anexa 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din

2006, invocând.

Recurentul-reclamant

a mai invocat practica judiciară a unor instanțe de apel care, chiar după

publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a

constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au dat câștig de cauză reclamanților.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că în pronunțarea Deciziei nr. 292A din 17 martie 2011 instanța

a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 4 C. proc. civ. A susținut că instanța de apel nu a dat dovadă că este

un organ de jurisdicție imparțial "care să asculte și să ia în seama motivațiile

fiecărei părți" și nu a aplicat în mod corect legea.

Instanța de apel,

deși trebuia să respingă ca inadmisibilă calea de atac exercitată de pârâtul

Statul Român, intitulată greșit "Recurs" și îndreptată greșit

împotriva unei alte persoane, a luat-o în considerare și chiar a admis-o,

considerând-o legal formulată deși era lovită de nulitate absolută, conform

art. 287 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Criticile formulate

de recurentul-reclamant aduc în discuție chestiunea efectelor, în cauză, ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici care nu sunt fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Cererea reclamantului

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin Deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor menționate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere

de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de

asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere

recurentul-reclamant, este de reținut că acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și,

respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu

au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Față de temeiurile

arătate, critica recurentului-reclamant vizând faptul că în pronunțarea

Deciziei nr. 292A din 17 martie 2011 instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu

este fondată iar invocarea practicii judiciare a unor instanțe care n-ar da

eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este lipsită de

relevanță.

Nu poate fi primită

nici susținerea conform căreia instanța de apel, deși trebuia să respingă ca

inadmisibilă calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român, intitulată

greșit "Recurs" și îndreptată greșit împotriva unei alte persoane, a

luat-o în considerare și chiar a admis-o, considerând-o legal formulată, deși

era lovită de nulitate absolută, conform art. 287 C. proc. civ.

Potrivit art. 84 C.

proc. civ., "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei

căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită" așa

încât corect instanța de apel a dat eficiență acestui text legal și a

considerat valabilă - chiar dacă a fost intitulată "recurs" - calea

de atac exercitată de pârât împotriva Sentinței civile nr. 1732 din 15

noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Împrejurarea că

într-un paragraf al căii de atac exercitate de pârât apare, din eroare, un alt

nume decât cel al reclamantului nu este de natură a atrage incidența art. 287

alin. (2) C. proc. civ., cum nefondat susține recurentul-reclamant cât timp în

cuprinsul acesteia este indicată corect sentința atacată precum și numele

părții cu care se judecă, respectiv, numele reclamantului, în speță fiind

întrunite cerințele art. 287 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul W.G.A.E. împotriva Deciziei nr. 292 A din 17 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA