ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 725/P/2011 din 09 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 271, art. 254, art. 255, art. 257 și art. 20 rap. la art. 174 C. pen., față de magistrații: R.A.P., S.L.M., G.B., M.I., B.T., C.T.T., C.S., E.M., I.I.D. - judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și M.C. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a reținut următoarele: La data de 14 iunie 2011 a fost înregistrată sub nr. 725/P/2011, la grefa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângerea penală formulată de persoana vătămată A.I., prin care a solicitat efectuarea de cercetări penale și tragerea la răspundere penală a magistraților: R.A.P., T.G., G.F., M.I., B.T., C.T.T., C.S., E.M. și A.M. - judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și M.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de „corupție și complicitate la tentativele de omor”, prev. și ped.

de art. 254, art. 255, art. 257 și art. 20 rap.

la art. 174 C. pen., comise în opinia sa, la data de 28 februarie 2011, cu ocazia soluționării recursurilor sale, în Dosarele nr. 9833/1/2011, nr. 9949/1/2010, nr. 10018/1/2010 și nr. 10021/1/2010 ale Completului de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în care au pronunțat deciziile penale nr. 97, nr. 114, nr. 119, nr. 120 din 28 februarie 2011. În susținerea plângerii sale, persoana vătămată a susținut că magistrații judecători, precum și procurorul nominalizați în preambul nu au verificat încheierea nr. 63/2003 a Curții Supreme de Justiție, încheierea nr. 224/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința penală nr. 228/2005 a Judecătoriei Arad, decizia penală nr. 53/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și sentința penală nr. 1632/2007 a Judecătoriei Arad, „infracțiune prevăzută la art. 271 C. pen.” 1. În fapt, s-a reținut că la 18 mai 2010, a fost înregistrată la grefa secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea petentului A.I.

sub nr. 9016/2291/VIII/1/2010, prin care a solicitat efectuarea de cercetări penale și tragerea la răspundere penală a magistratul-procuror O.O., procuror-șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 246, art. 264, art. 289, art. 261 și art. 271 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., petentul nemulțumit fiind de modul de soluționare a lucrărilor nr. 4554/1345/VII 1/1/2010 și nr. 4556/1347/VI 11/1/2010 ale secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta apreciind că au fost nerespectate dispozițiile art. 277 C. proc.

pen. Prin rezoluția nr. 9016/2297/VIII/l/2010 din 7 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în conformitate cu dispozițiile art. 222 comb. cu art. 216 C. pen., a respins ca inadmisibilă plângerea petentului, cu motivarea că petentul nu a indicat elemente „in concreto” care să conducă la concluzia rezonabilă ori măcar să constituie indicii serioase privind aportul dat cu știință vreunui infractor ori folosirea unui înscris, nerespectarea unei hotărâri judecătorești și împiedicarea participării în proces sau activității de complice la tentativa de omor. Această soluție a fost menținută de procurorul-șef al secției de urmărire penală și criminalistică prin rezoluția nr. 5761/2763/VIII/l/2010.

Nemulțumit fiind de cele două rezoluții, petentul A.I. a formulat plângere la instanță, ceea ce a constituit obiectul Dosarului nr. 6460/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Prin sentința penală nr. 1551 din 20 octombrie 2010, instanța de fond a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul A.I., împotriva rezoluției nr. 9016/2297/VIII/1/2010 din 7 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, reținând, în esență, că petentul a sesizat instanța cu o plângere formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Recursul declarat de petentul A.I. a fost respins, prin decizia penală nr. 97 din 28 februarie 2011, pronunțată de Completul de 9 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 9833/1/2010, ca fiind nefondat.

În același sens, au fost și concluziile procurorului de ședință M.C. de la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 2) Prin rezoluția nr. 1539/P/2009 din 4 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, potrivit dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații B.G. - judecător la Curtea de Apel Timișoara, F.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și R.J. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. și ped. de art. 246 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul A.I.

a formulat plângere, care însă a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 2717/1293/11/2/2010 din 30 martie 2010 a procurorului ierarhic superior. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 1539/P/2009 din 4 martie 3010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, la instanța de judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința penală nr. 928 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos și că inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al faptei și care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu voință, a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.

În speță, însă, nu s-a constatat o atare conduită, în sarcina magistraților reclamați, soluțiile dispuse de aceștia fiind, reține de instanța de fond, în concordanță cu probatoriile administrate în dosarele penale supuse analizei și cu dispozițiile legale referitoare la temeiul juridic privind plângerile împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată emise de procuror, iar concluziile procurorului de ședință sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în cauză, împrejurarea că petiționarul nu este de acord cu acesta, neputând constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a procurorului pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 246 C. pen. Recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței penale nr. 928 din 31 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, (Dosar nr. 3344/1/2010), a fost respins prin decizia penală nr. 114 din 28 februarie 2011, pronunțată de magistrații-judecători reclamați în Dosarul nr. 9949/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători. În același sens au fost și concluziile procurorului de ședință M.C., de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 3. La data de 18 noiembrie 2009, petentul A.I. a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 9061/1/2009, plângerea sa, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților-judecători: B.L., G.I., G.F., D.A., P.Ș., D.I., R.V., C.D., P.I.

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, și E.N. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 246, art. 264, art. 289 și art. 271 C. pen., susținând că la data de 23 octombrie 2009, a înaintat o plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva magistraților menționați, dar nici până în prezent plângerea sa nu a primit vreo soluționare. Prin sentința penală nr. 30 din 15 ianuarie 2010, prima instanță a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul A.I., cu motivarea că, din cuprinsul acesteia, a rezultat că petentul este nemulțumit de faptul că nici până în prezent parchetul nu a soluționat plângerea pe care i-a adresat-o la 23 octombrie 2009 și care vizează magistrații reclamați, iar o astfel de plângere nu poate face obiectul dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., care se referă la o soluție de netrimitere în judecată. Această sentință penală a fost menținută prin decizia penală nr. 119 din 28 februarie 2011, pronunțată de magistrații-judecători reclamați în Dosarul nr. 10018/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin care au respins nefondat recursul declarat de petentul A.I., împotriva sentinței penale nr. 30 din 15 mai 2010 (Dosar nr. 9061/1/2009) al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. 4. Prin sentința penală nr. 191 din 9 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curțe de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 9725/1/2009, a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea petentului A.I., și a fost obligat la plata cheltuielilor judiciar către stat.

Pentru a adopta această soluție, prima instanță a reținut că, prin plângerea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., petentul A.I. a solicitat efectuarea de cercetări penale față de magistratul M.I. – procurorul-șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 246, art. 264, art. 271 și art. 291 C. pen., cu ocazia instrumentării cauzei cu nr. 16604/3771/VIII/l/2009 a secției de urmărire penală și criminalistică și, deoarece nu i s-a comunicat soluția, a formulat plângere la instanță. Instanța de fond a apreciat plângerea ca inadmisibilă, având în vedere că din cuprinsul plângerii a rezultat că în cauză nu a fost dispusă neînceperea urmăririi penale, astfel că petentul nu putea uza de procedura plângerii prev. de art. 278 1 C. proc.

pen. și că plângerea nu poate fi considerată ca greșit îndreptată pentru a fi trimisă organului competent din moment ce însuși petentul a precizat că s-a adresat cu plângerea penală la 13 noiembrie 2009. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin decizia penală nr. 120 din 28 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 10021/1/2010, a respins ca nefondat recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței penale nr. 191 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, (Dosar nr. 9725/1/2009). Având în vedere situația de fapt mai sus expusă, precum și conținutul actelor premergătoare efectuate în cauză, din care rezultă că nu sunt indicii și probe din care reiasă că magistrații reclamați au săvârșit infracțiunile indicate în plângere, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc.

pen. - fapta ilicită nu există. Persoana vătămată A.I. a invocat în susține plângerii sale motive subiective de nemulțumire față de soluțiile nefavorabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, fără însă a argumenta și proba în fapt și în drept plângerea penală formulată. Or, conform dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen., pentru a efectua acte premergătoare față de o persoană sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni este necesar ca din datele existente în cauză să rezulte elemente de fapt concrete, din care, rațional, se poate ajunge la concluzia că, în speță, s-a săvârșit o faptă penală indiciile temeinice, intenție, rea-credință, fiind cele care declanșează procesul penal.

S-a mai constatat, însă, că persoana vătămată a evocat, în actul de sesizare, întreg parcursul procesual, din situația de fapt expusă neconturându-se elementele vreunei infracțiuni. Cu privire la infracțiunile prev. și ped. de art. 254, art. 255 și art. 257 C. pen., precizăm faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de judecători sau procurori.

Cum, în speța examinată, sus-numita persoană vătămată a solicitat efectuarea de cercetări penale față de magistrații menționați în preambul, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 254, art. 255 și art. 257 C. pen., infracțiuni de corupție, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000, ulterior modificată și completată, și care atrage competența Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală, dar susținerile sale sunt formale, neexistând indicii de natură penală, rea-credință, intenție, pur și simplu sunt doar enumerate, s-a apreciat că nu se impune, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 34, art. 42 și art. 45 C. proc. pen., disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală.

Împotriva rezoluției nr. 725/P/2011 din 9 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul A.I. care a fost respinsă prin rezoluția nr. 2075/11/2/2011 din data de 05 septembrie 2011 a procurorului-șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei din urmă rezoluții a formulat plângere petiționarul A.I. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea petiționarului A.I.a fost înregistrată sub nr. 7263/1/2011. În plângerea formulată, petentul A.I. a criticat rezoluția atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, criticile formulate fiind expuse în cererea formulată în scris.

În motivarea plângerii formulată în scris și depusă la dosarul cauzei, petentul a invocat dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și a arătat că cercetarea din Dosarul nr. 725/P/2011 este ilegală, netemeinică și abuzivă întrucât a fost emis un act fals împotriva actelor probatorii ale prevederilor legale în vigoare cu nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii, infracțiune prevăzută de art. 271 C. pen., refuzând să cerceteze tentativele de omor dovedite cu probe materiale și acte probatorii. În esență, petiționarul A.I. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278 1 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În cauză, în urma actelor premergătoare efectuate, Înalta Curte constată că procurorul a reținut corect situația de fapt potrivit căreia, intimații P.A.R., M.S.L., B.G., I.M., Ț.B., T.C.T., S.C., M.E. și I.I.D., judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au pronunțat soluții defavorabile petentului în cauzele aflate pe rolul instanței, precum și în ceea ce o privește pe intimata M.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a formulat apărările în cauzele respective. Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimaților P.A.R., M.S.L., B.G., I.M., Ț.B., T.C.T., S.C., M.E. și I.I.D. și M.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 271, art. 254, art. 255, art. 257 și art. 20 rap.

la art. 174 C. pen. este legală și temeinică întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzelor în care judecătorii-intimați au instrumentat cauzele în care au fost desemnați și, respectiv intimatul-procuror a pus concluzii în aceleași cauze, ar fi săvârșit infracțiunea de luare de mită, dare de mită, trafic de influență sau nu ar fi respectat hotărâri judecătorești sau că a ar fi săvârșit infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cauzei penale de către intimați, aceștia ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală și, cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, s-a apreciat, în mod justificat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin pronunțarea rezoluției atacate cu prezenta plângere, că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator. De altfel, Înalta Curte constată că petiționarul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete ce țin de elementele constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de modul cum magistrații intimați judecători au soluționat cauza penală și, respectiv procurorul care a efectuat apărările penale în cauzele în care a participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a intimaților atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei. În același sens a dispus și legiuitorul care, reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, a dispus că „Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate și sunt independenți, în condițiile legii”.

Desființarea unei rezoluții a procurorului poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o. Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevăd că „judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”. Împrejurarea că soluționarea cauzelor în care intimații R.A.P., S.L.M., G.B., M.I., B.T., C.T.T., C.S., E.M., I.I.D. - judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și M.C. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au instrumentat dosarele în care au fost desemnați legal, și respectiv apărările făcute de procurorul de ședință au fost defavorabile petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 271, art. 254, art. 255, art. 257 și art. 20 rap.

la art. 174 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor. În consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus o rezoluție temeinică și legală. În baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 725/P/2011 din 9 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E: Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 725/P/2011 din 9 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2012.