ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1627/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2914 din 16 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VllI-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea prin care reclamantul l.R.V., în contradictoriu cu pârâta C.P.M.B., solicita anularea hotărârii acesteia nr. l7431/354 din 9 iunie 2009, prin care i-a fost respinsă cererea formulată în temeiul Legii nr. l89/2000. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada persecuțiilor etnice pe care susține că le-ar fi suferit el și familia sa. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, reiterând motivele și argumentele invocate în fața instanței de fond și, în plus, depunând la dosar înscrisuri noi, respectiv copia Deciziei nr. 80 din 5 ianuarie 2005 emisă de C.J.P.

Sibiu, prin care fratelui său, I.V., i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă persoanelor care, în perioada precizată, au avut de suferit persecuții din motive etnice, materializate în una din următoarele forme: refugiu, expulzare sau strămutare în altă localitate. De asemenea, în conformitate cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. l din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [(alin. (l)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [(alin. (2)]. În speță, la dosarul de recurs au fost depuse, în copie, înscrisul intitulat legitimație nr. 3T emisă de P.J.

Treiscaune, care atestă că acesta a fost evacuată din localitatea de domiciliu, un răspuns al C.C.E.A. București din 5 mai 1940, prin care tatălui recurentului i se aduce la cunoștință, la cererea acestuia, că, fondul stabilit pentru ajutorarea refugiaților este epuizabil precum și Decizia nr. 80 din 5 ianuarie 2005 a C.J.P. Sibiu, prin care fratelui recurentului, I.V., i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Din coroborarea înscrisurilor susmenționate rezultă cu evidență că s-a făcut dovada, conform legii, a evacuării și, deci, a refugiului familiei recurentului-reclamant și, implicit, a acestuia, care, fiind născut la data de 23 iulie 1933, era minor la data evacuării, la fel ca și fratele său, I.V., care, în temeiul acelorași împrejurări și acte, beneficiază de drepturile legale.

Sub acest aspect, se va reține că nu este întemeiat argumentul invocat de prima instanță, potrivit căruia, nefiind prevăzut în mod expres, alături de tatăl său, în actul emis de P.J. Treiscaune, recurentul-reclamant nu poate fi considerat refugiat. Aceasta, întrucât, având vârsta de 7 ani la data refugiului, recurentul-reclamant nu putea decât să-și urmeze părinții, conform prevederilor Codului familiei, potrivit cărora „Copilul minor locuiește la părinții săi” [(art. 101 alin. (l)] și „Copilul minor este întreținut de părinții săi” [(art. l07 alin. (l)]; or, în cauză, cele două prezumții legale, instituite de C. fam., nu au fost răsturnate, la dosar neaflându-se vreo dovadă în sens contrar.

Față de cele arătate, se constată că recurentul-reclamant se încadrează în situațiile prevăzute de art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, fiind îndreptățit să beneficieze de compensațiile acordate de acest act normativ, pentru perioada cuprinsă între data evacuării, respectiv 15 septembrie 1940, și data de 1 septembrie 1944, începând cu luna următoare depunerii cererii, respectiv 1 noiembrie 2008. Pentru considerentele arătate, recursul va fi admis iar sentința atacată va fi modificată, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul I.R.V. împotriva sentinței nr. 2914 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VllI-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantului I.R.V. Anulează hotărârea nr. 17431/354 din 9 iunie 2009 emisă de pârâta C. P.M. București. Obligă pârâta emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 septembrie 1940-1 septembrie 1944, începând cu data de 1 noiembrie 2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.