ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3734/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: I. Instanța de fond 1.Acțiunea reclamantului Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul U.D.

a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Mediului, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei să-i plătească reclamantului drepturile salariale ce i se cuvin, după cum urmează: indemnizația de conducere de 50%, în cuantum de 960 lei/lună pentru perioada 23 mai 2009 – 31 mai 2010; salariul de bază în cuantum de 1.920 lei/lună pentru perioada 09 iulie 2009 – 31 mai 2010; sporul de vechime în cuantum de 25% pentru perioada 09 iulie 2009 – 31 mai 2010 și diferența de 240 lei/lună pentru perioada 23 mai 2009 – 08 iulie 2009, precum și celelalte drepturi acordate conform legislației în vigoare angajaților din sistemul bugetar pentru perioada lucrată (prima de vacanță, al 13 – lea salariu, concediu de odihnă); - obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 24.000 lei pentru prejudiciul de imagine creat și pentru faptul că reclamantul a fost nevoit să se reorienteze profesional.

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că a avut calitatea de funcționar public, iar din 5 aprilie 2004 a fost numit în funcția de director executiv al Agenției Regionale pentru Protecția Mediului Sibiu prin Ordinul nr. 12 din 05 aprilie 2004 emis de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor. Prin Decizia nr. 320 din 23 aprilie 2009 emisă de A.N.P.M., invocându-se dispozițiile art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 și art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 188/1999, s-a comunicat reclamantului termenul de preaviz, iar la data de 22 mai 2009 a fost eliberat din funcție. A mai arătat că executarea Deciziei nr. 320 din 23 aprilie 2009 a fost suspendată prin Sentința nr. 153 din 26 iunie 2009 a Curții de apel Alba Iulia și a fost anulată prin Decizia nr. 213 din 27 octombrie 2009 a aceleiași instanțe, ambele devenite irevocabile.

Reclamantul a susținut că hotărârile judecătorești nu au fost puse în aplicare, astfel că a decis să se suspende din exercitarea funcției de execuție pe care o deținea-consilier clasa I,grad superior, treapta 1, și să se reorienteze profesional, potrivit pregătirii și pretențiilor sale, ocupând funcția de manager de proiect, câștigată prin concurs și încasând lunar salariu în calitate de manager de proiect, conform contractului de muncă depus la dosar. A apreciat că, în cazul în care cele două hotărâri ar fi fost puse în executare, daunele pricinuite ar fi fost minime, iar el nu ar fi fost nevoit să se reorienteze profesional. În final a arătat că, întrucât Autoritatea Națională pentru Protecția Mediului a luat măsura reîncadrării sale, începând cu data de 01 iunie 2010, înțelege să solicite despăgubirile respective doar până la data de 31 mai 2010. În drept a invocat dispozițiile art. 18 alin. (4) lit. c) și e) din Legea 554/2004.

2. Apărările pârâtei Pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Mediului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității, față de dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, apreciind că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 08 iulie 2009 iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A susținut că raportul de serviciu a fost suspendat la inițiativa reclamantului, la data de 08 iulie 2009, ca urmare a solicitării acestuia, după câștigarea concursului și ocuparea postului de manager de proiect, apreciind că ar fi justificate doar drepturile salariale ce puteau fi obținute în perioada 23 mai 2009 – 08 iulie 2009 și numai diferența dintre venitul obținut efectiv și cel care i s-ar fi cuvenit pentru funcția de conducere ocupată.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 266/F/CA din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității acțiunii, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul U.D., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului și a obligat pârâta să-i plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri drepturile salariale restante pentru perioada 23 mai 2009 – 31 mai 2010, după cum urmează: indemnizația de conducere de 50%, în cuantum de 960 lei/lună pentru perioada 23 mai 2009 – 31 mai 2010; salariul de bază în cuantum de 1.920 lei/lună pentru perioada 09 iulie 2009 – 31 mai 2010; sporul de vechime în cuantum de 25% pentru perioada 09 iulie 2009 – 31 mai 2010 și diferența de 240 lei/lună pentru perioada 23 mai 2009 – 08 iulie 2009, precum și celelalte drepturi acordate conform legislației în vigoare angajaților din sistemul bugetar pentru perioada lucrată, plus 3.000 lei cu titlul de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: - În ceea ce privește excepția tardivității introducerii acțiunii s-a constatat că, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 și având în vedere că actul a cărui anulare s-a solicitat și-a produs efectele începând cu data de 22 mai 2009, iar paguba constă în drepturile salariale ce s-ar fi cuvenit reclamantului pentru funcția de conducere, în condițiile în care reintegrarea pe această funcție, ca efect al hotărârii judecătorești de anulare a actului, s-a realizat doar la 01 iunie 2010, rezultă că termenul de prescripție de 1 an a început să curgă din 01 iunie 2010, întrucât numai la acest moment prejudiciul a devenit cert (cuantumul drepturilor salariale putea fi evaluat).

Deoarece acțiunea a fost introdusă la data de 09 iulie 2010, s-a apreciat ca fiind formulată cu respectarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2), raportat la art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004, excepția tardivității fiind respinsă ca neîntemeiată. - Pe fondul cauzei, s-a constatat că este întemeiată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite, atâta timp cât eliberarea reclamantului din funcția publică de conducere s-a realizat în mod nelegal.

A mai apreciat instanța de fond că perioada pentru care se justifică acordarea acestor drepturi este demarcată ca moment inițial de data punerii în executare a Ordinului atacat (23 mai 2009) în timp ce momentul final îl constituie data până la care ar fi avut dreptul la această remunerație, respectiv până la reintegrarea sa pe funcție – 01 iunie 2010. A mai reținut prima instanță că, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea 188/1999, natura juridică a drepturilor solicitate de reclamant este aceea a unei despăgubiri pentru prejudiciul creat și este în strânsă legătură doar cu faptul generator, reprezentat în speță de emiterea Deciziei nr. 320 din 23 aprilie 2009 , toate celelalte evenimente fiind ulterioare acestuia și determinate de el.

În acest context, s-a constatat că nu poate fi reținută ca relevantă susținerea pârâtei conform căreia reclamantul a solicitat transferul său pe o funcție de execuție, atâta timp cât această solicitare este ulterioară eliberării lui forțate din funcția de conducere și determinată de aceasta. În continuare, a apreciat instanța de fond că nu poate fi primită condiționarea cuantumului despăgubirilor de modalitatea de obținere a veniturilor ulterior producerii efectelor de către actul atacat (respectiv dacă reclamantul ocupă o altă funcție sau desfășoară o altă activitate remunerată), întrucât între aceasta și faptul generator nu există legătură de cauzalitate.

În acest context, s-a apreciat că nu este relevantă nici apărarea pârâtei privind solicitarea reclamantului de a se dispune suspendarea raportului de serviciu a acestuia, începând cu data de 08 iulie 2009, în condițiile în care, la acest moment el ocupa o funcție de execuție iar motivul acțiunilor sale ulterioare este tocmai neocuparea funcției de conducere. Pe acest aspect, a concluzionat prima instanță în sensul că generarea acestui prejudiciu este imputabilă exclusiv pârâtei, care nu a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (4) teza I din Legea 554/2004, încă de la momentul suspendării executării actului atacat, respectiv din data de 26 iunie 2009 când a fost pronunțată sentința nr. 153/2009.

- Referitor la cererea privind acordarea daunelor morale, instanța de fond a apreciat-o întemeiată, față de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea 554/2004 și față de împrejurarea că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine, ca urmare a schimbării intempestive din funcția pe care o exercita cu profesionalism și a refuzului nejustificat de punere în executare a hotărârilor judecătorești în termen util. A concluzionat instanța de fond în sensul că simpla anulare a actului emis nu asigură o reparare a prejudiciului de imagine suferit de reclamant, iar justificarea emiterii actului administrativ individual, prin invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009 nu este suficientă pentru a împiedica acordarea daunelor morale.

II. Instanța de recurs 1.Criticile pârâtei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Mediului, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că drepturile salariale restante pentru perioada 23 mai 2009 – 31 mai 2010 pe care a fost obligată să le plătească intimatului erau prescrise, în raport de termenele prevăzute de art. 8, art. 11 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât intimatul – reclamant U.D.

a introdus cererea de chemare în judecată pentru plata despăgubirilor, separat de acțiunea în anulare a actului administrativ individual contestat , respectiv la 9 iulie 2010, cu mult peste termenul de 1 an de la data comunicării actului - 23 aprilie 2009, când s-a emis Decizia Președintelui Agenției Naționale pentru Protecția Mediului nr. 320/23-04- 2009. În subsidiar, recurenta a arătat că data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este data de 8 iulie 2009, când a fost suspendat la cererea sa din funcția publică de execuție și în raport de această dată drepturile salariale ce formează obiectul prezentului litigiu fiind prescrise. Pe fondul cauzei s-a arătat că în mod eronat intimatului – reclamant i-au fost acordate drepturile salariale solicitate de la 23 mai 2009 la 31 mai 2010, fără a fi analizată corect situația de fapt care a generat litigiul.

Recurenta a susținut că intimatul – reclamant a fost eliberat din funcția de director executiv prin Decizia nr. 320 din 23 aprilie 2009 a Președintelui Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și numit în funcția de consilier, clasa I, grad superior, treapta 1 de salarizare în cadrul aceleiași instituții, prin Decizia nr. 464 din 21 mai 2009, în urma opțiunii personale înregistrată sub nr. 2517 din 21 mai 2009, iar prin Decizia nr. 262 din 10 iunie 2009 a fost desemnat să îndeplinească atribuții de coordonare a implementării activităților prevăzute în proiectul „Parteneriat pentru un mediu curat, reducerea deșeurilor și dezvoltare durabilă în Regiunea 7 Centru” ca manager de proiect , solicitând la data de 8 iulie 2009, suspendarea din funcția publică deținută, până la finalizarea proiectului, respectiv până la 30 aprilie 2011. Recurenta a învederat că în mod nejustificat s-au acordat intimatului – reclamant despăgubiri pe perioada suspendării raporturilor de muncă din inițiativa sa, acesta optând pentru varianta mai avantajoasă de manager de proiect, astfel încât, în situația admiterii acțiunii, recurenta apreciază că diferența de drepturi bănești cuvenită intimatului, respectiv între drepturile bănești încasate ca și consilier clasa I, grad superior, treapta 1 și cele care i s-ar fi cuvenit în calitate de director executiv,

nu-i putea fi acordată decât pentru perioada 23 mai 2009 – 8 iulie 2009. S-a mai susținut că nu se justifică acordarea daunelor morale, deoarece emiterea deciziei nr. 320/2009 de către președintele Agenției Naționale pentru Protecția Mediului nu este o faptă ilicită, aceasta reprezentând un act administrativ individual emis conform dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, care sunt de strictă și imediată aplicare pentru orice instituție publică, iar intimatul – reclamant nu a probat nici prejudiciul moral pretins suferit și nici nu a dovedit în ceea ce anume constă legătura de cauzalitate dintre fapta pretins ilicită și presupusul prejudiciu moral, astfel încât nu erau îndeplinite condițiile legale pentru acordarea daunelor morale.

2. Apărările intimatului În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că este neîntemeiată excepția tardivității introducerii acțiunii, întrucât decizia nr. 320 din 23 aprilie 2009 prin care s-a desființat funcția publică de conducere ocupată, de director executiv, a fost suspendată prin sentința nr. 153 din 26 iunie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia și anulată prin decizia nr. 213 din 27 octombrie 2009 a aceleiași instanțe.

Intimatul a arătat că și pe fond sentința criticată este corectă, întrucât a fost obligat să se reorienteze profesional, deși din anul 1991 a fost angajat al Agenției pentru Protecția Mediului Sibiu, parcurgând toate etapele de promovare profesională, destituirea sa din funcția publică de conducere ocupată având ecou în rândul comunității, creându-i probleme de imagine, dar și probleme de reconversie profesională, care au necesitat cheltuieli suplimentare. 3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul cererii de chemare în judecată cu care intimatul – reclamant U.D.

a investit instanța de contencios administrativ l-au reprezentat drepturile salariale pretins cuvenite pentru perioada 31 mai 2009 – 31 mai 2010, ca urmare a eliberării sale din funcția de director executiv al Agenției Regionale pentru Protecția Mediului Sibiu, prin Decizia nr. 320 din 23 aprilie 2009, emisă de Președintele Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Această decizie a format obiectul unui alt proces, fiind suspendată executarea sa prin sentința nr. 153 din 26 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, decizia fiind anulată prin sentința nr. 213 din 27 octombrie 2009 a aceleiași instanțe.

Prin urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere și în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție, care este de 1 an conform alin. (2) din același text, curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Nu se poate susține că data la care intimatul a cunoscut întinderea pagubei era data comunicării deciziei nr. 320 din 23 aprilie 2009, pe care intimatul a contestat-o în instanță solicitând și suspendarea acesteia, ci data la care a solicitat suspendarea din funcția publică, ca urmare a câștigării unui concurs pentru desemnarea sa în calitate de manager de proiect, în afara instituției publice recurente, respectiv data de 8 iulie 2009. Cererea de chemare în judecată formulată de intimatul – reclamant pentru drepturi bănești cuvenite ca urmare a îndepărtării sale din funcția publică de conducere a fost expediată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 6 iulie 2010, potrivit plicului de la fila 31 dosar fond, deci cu respectarea termenului de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2), raportat la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind nefondată excepția de tardivitate a introducerii acțiunii ridicată de recurenta – pârâtă.

Pe fondul cauzei, se constată că după eliberarea intimatului din funcția publică de conducere de director executiv în cadrul Agenției Regionale pentru Protecția Mediului Sibiu, prin decizia nr. 320 din 23 aprilie 2009 emisă de Președintele Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, intimatul a fost numit în funcția de consilier clasa I, grad profesional superior, treapta 1 de salarizare, prin Decizia nr. 464 din 21 mai 2009 a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului – fila 11 dosar fond, iar prin Decizia nr. 351 din 1 iunie 2010 a aceleiași instituții a fost numit director executiv al Agenției Regionale pentru Protecția Mediului Sibiu, în baza sentinței nr. 213/2009 a Curții de Apel Alba Iulia - fila 24 dosar fond, prin Decizia nr. 74 din 27 iulie 2009 suspendându-se raportul de serviciu al intimatului , la solicitarea acestuia, până la data de 30 aprilie 2011, ca urmare a exercitării, de către acesta, a atribuțiilor de manager proiect, în afara instituției publice la care a funcționat.

Se constată că intimatul – reclamant, chiar dacă nu a mai ocupat efectiv funcția publică de conducere de director executiv, a ocupat o funcție publică de execuție în cadrul Agenției Regionale pentru Protecția Mediului Sibiu, până la data de 8 iulie 2009, când a solicitat suspendarea din funcția publică, ca urmare a câștigării unui concurs, devenind managerului unui proiect ce urma să se realizeze în afara instituției recurente, cererea fiindu-i aprobată prin Decizia nr. 74 din 27 iulie 2009 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Față de această situație, în mod greșit i-au fost acordate intimatului drepturile bănești pentru perioada 23 mai 2009 – 31 mai 2010, deși acesta era îndreptățit să pretindă numai diferențele salariale între funcția publică de conducere pe care a ocupat-o și sumele încasate efectiv ca funcționar public de execuție - consilier clasa I, grad superior, treapta 1, numai până la data de 9 iulie 2009, întrucât la 8 iulie 2009 acesta a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu, pentru a ocupa un post de manager proiect, fără legătură cu instituția publică recurentă.

În privința cuantumului drepturilor bănești cuvenite, se constată că despăgubirile ce pot fi solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 privesc prejudiciul efectiv suferit prin anularea actului administrativ de către persoana vătămată, în speță acest prejudiciu reprezentând diferența de drepturi bănești ce s-ar fi cuvenit intimatului dacă ar fi ocupat în continuare funcția publică de conducere de director executiv și cele încasate, prin exercitarea funcției de execuție de consilier.

A interpreta și a considera că persoanele înlăturate dintr-o funcție publică de conducere au dreptul la despăgubiri salariale corespunzătoare acestei funcții, independent de faptul că au fost încadrate într-un alt post și au realizat venituri, înseamnă a recunoaște juridic posibilitatea unei îmbogățiri fără justă cauză, deoarece în calitate de funcționar public o persoană nu poate realiza alt venit, însă printr-o hotărâre judecătorească s-ar ajunge la o situație care contravine reglementărilor Legii nr. 188/1999, completată cu Legea 161/2003 – art. 94 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, ceea ce este inadmisibil.

Din Decizia nr. 464/2009 a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului rezultă că intimatul a avut același salariu de bază, de 1920 lei, ca și cel corespunzător funcției publice de conducere, același spor de vechime de 25%, astfel încât nu se justifică acordarea acestor drepturi salariale care au fost deja încasate de intimat, în același cuantum, chiar dacă a ocupat o funcție publică de execuție, urmând ca recurenta – pârâtă să fie obligată să-i plătească numai indemnizația de conducere de 50% pe perioada 23 mai 2009 – 9 iulie 2009 și diferența de 240 lei pe lună, pentru aceeași perioadă. Și ultima critică formulată de recurentă, care vizează acordarea greșită a daunelor morale este întemeiată, întrucât desființarea funcției publice de conducere ocupată de intimat nu a fost rezultatul unei fapte ilicite, Decizia nr. 320/2009 a Președintelui Agenției Naționale pentru Protecția Mediului fiind emisă în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009, pe care instituțiile publice centrale vizate de acest act normativ aveau obligația să o pună în executare. Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada prejudiciului moral pretins suferit de intimatul–reclamant, în sensul știrbirii reputației, imaginii sau înjosirii și umilirii intimatului, simplele afirmații privind lezarea imaginii sale nefiind o probă, în sensul în care intimatul avea obligația să o administreze, potrivit art. 1159 C. civ. și nici dovada legăturii de cauzalitate, între presupusa paguba morală și acțiunea pretins abuzivă a instituției recurente, astfel încât urmează a se respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca nefondat. 4. Soluția instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 din Legea contenciosului administrativ 554/2004, Înalta Curte va admite recursul pârâtei și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantului U.D. și va obliga recurenta – pârâtă să-i plătească acestuia drepturi salariale constând în indemnizația de conducere de 50% aferentă perioadei 23 mai 2009 – 9 iulie 2009 și diferența de 240 lei/lună pentru aceeași perioadă, urmând a se respinge în rest celelalte capete de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, împotriva sentinței civile nr. 266/F/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba–Iulia, secția contencios administrativ și fiscal . Modifică în parte sentința atacată, în sensul că, admite în parte acțiunea reclamantului U.D. și obligă pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului să-i plătească despăgubiri reprezentând drepturi salariale, după cum urmează: indemnizația de conducere de 50% aferentă perioadei 23 mai 2009 – 9 iulie 2009 și diferența de 240 lei/lună pentru aceeași perioadă. Respinge în rest celelalte capete de cerere din acțiune. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.