ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 820/2011

Asupra

contestației în anulare de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 3066 pronunțată în dosarul nr. 11507/3/2008, Înalta Curte a

admis recursul declarat de reclamanta SC V.G.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr.

228 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel București, pe care o modifică în tot,

în sensul că respinge apelul pârâților B.S. și B.O. împotriva sentinței nr. 7758/2008

a Tribunalului București. Recursul formulat de pârâții B.S. și B.O. a fost

respins ca nefondat.

În motivarea deciziei, Înalta Curte a reținut în

esență că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății în

condițiile în care raportul juridic dintre părți este determinat de sentința

civilă nr. 1293/1999, hotărâre irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. 7387/1998

al Judecătoriei Cluj Napoca, prin care a fost admisă acțiunea autorului

recurentei SC V.G.H. SA Ploiești, în sensul constatării nulității absolute a

actului de vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996 încheiat de

recurenții-pârâți B.S. și B.O. și Municipiul București. Prin repunerea în

situația anterioară, Primăria reintră în proprietatea bunului, iar familia B.

redobândește calitatea de chiriaș, raporturile dintre părți fiind raporturi

locative, iar nerespectarea acestor raporturi atrage incidența dispozițiilor

art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999. Coroborând dispozițiile art. 6 cu dispozițiile

art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 rezultă că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normative și nici dispozițiile

art. 11.

Termenul de cinci ani prevăzut de O.U.G. nr. 40/1990

este cu mult depășit și nu poate fi creată în sarcina recurentei reclamante, deposedată

o lungă perioadă de timp, o obligație similară, cu argumentul că Legea nr. 10/2001

ar fi incidentă în cauză iar proprietarul nu poate fi obligat la încheierea unui

contract de locațiune pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege.

Ceea ce este determinant în cauză – este titlul în

baza căruia chiriașii ocupă imobilul restituit în natură dar având în vedere

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și practica Curții Europene a Dreptului Omului

s-a reținut că aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, conținând dispoziții

defectuoase și lacunare, în contra recurentului reclamant, produce o ingerință

disproporționată în exercitarea drepturilor, neputând fi lăsată pe seama proprietarilor

suportarea costurilor legate de protecția pe care statul este dator de a o

asigura chiriașilor din imobilele retrocedate în mod legal.

Instanța de apel își susține motivarea hotărârii date

pe două idei contradictorii și anume deși se recunoaște incidența în cauză a

dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, respectiv recunoaște calitatea de chiriaș a pârâților

apelanți, stabilind că nu și-au respectat obligațiile impuse de art. 10 și art.

11 din Ordonanța, pentru ca mai apoi să susțină că pârâții au calitatea de

detentori precari.

Pentru aceleași argumente a fost respins recursul

formulat de pârâții B.S. și B.O. cu precizarea că excepția lipsei calității

procesuale active invocată de pârâți este indisolubil legată de fondul cauzei,

aceasta fiind analizată în cele ce preced și care fac pe larg referire la

legitimarea procesuală activă a recurenților reclamanți în cererea de evacuare.

În plus, pârâții nu au formulat critici în apel

asupra acestui aspect, astfel că devine incident și principiul „

omisso medio

”.

Împotriva deciziei nr. 3066 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 11507/3/2008 a formulat contestație

în anulare contestatorii B.S. și B.O.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorii arată că

instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs legat de lipsa

calității procesuale active a reclamantei SC V.G.H. SA. Instanța a comis o

greșeală materială, o eroare totală apreciind că excepția a fost invocată

direct în recurs fără să observe că primul motiv de apel viza tocmai lipsa calității

procesuale a reclamantei.

Chiar în condițiile în care excepția ar fi fost

invocată pentru prima dată în recurs, excepția fiind de ordine publică trebuia

să fie analizată.

Argumentul pentru care a fost admis recursul

reclamantei vizează exclusiv prevederile O.U.G. nr. 40/1990, invocând un precedent

din practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma și nici infirma calitatea

de proprietar a reclamantei.

Instanța de recurs face o eroare apreciind că prin

recurs s-a invocat excepția (când de fapt a fost criticat modul de soluționare a

acesteia de către instanța de apel), afirmând că a fost analizată pe larg

legitimarea procesuală cu ocazia cercetării recursului reclamantei, deși

recursul acesteia privește cu totul altceva, iar considerentele instanței de

recurs nu face nicio referire la calitatea de proprietar a reclamantei.

Intimata SC V.G.H. SA a formulat concluzii scrise

prin care solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată întrucât

din cuprinsul deciziei contestate rezultă că instanța a analizat motivul de

recurs vizând lipsa calității procesual active, statuând faptul că excepția

invocată este indisolubil legată de fondul cauzei.

Analizând decizia contestată în raport de criticile

formulate și temeiul de drept invocat, se constată că este nefondată

contestația în anulare formulată.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează

două situații și anume greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului și omisiunea instanței de recurs de a cerceta

unul din motivele de modificare sau casare.

Contestatorii au indicat ca temei de drept

dispozițiile art.318 alin. (1) [alin. (2) fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000]

care vizează atât eroarea materială cât și omisiunea instanței de recurs de a

se pronunța asupra unui motiv de recurs iar în dezvoltarea motivelor arată că

instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs vizând lipsa calității

procesuale active a reclamantei SC V.G.H. SA. Instanța de recurs a respins

criticile formulate pe acest aspect, printr-un considerent comun apreciind că

această excepție este indisolubil legată de fondul cauzei care a fost analizat,

context în care nu se poate reține că Înalta Curte a omis să se pronunțe pe motivul

de recurs vizând lipsa calității procesuale active reclamantei.

Deși invocă dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care au fost soluționate

ambele recursuri dar instanța sesizată cu contestația în anulare nu este

îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor pentru care au fost admise

sau respinse unele motive de recurs și în funcție de rezultatul acestei analize

să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită

contestatorii.

Instanța de recurs a abordat motivul de recurs vizând

lipsa calității procesuale active, s-a pronunțat asupra lui apreciindu-l ca

nefondat situație în care nu se poate considera că există omisiunea prevăzută

de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. căci într-un asemenea caz,

motivul a fost cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost

găsit nefondat nu au beneficiat de o abordare mai largă și distinctă.

Dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. au în vedere

ignorarea totală a motivului de recurs iar nu o insuficientă argumentare în

raport de care motivul, fiind avut totuși în vedere, a fost respins pe fondul

lui.

Contestatorii invocă și eroarea materială întrucât din

considerentele deciziei contestate rezultă ca argumentele admiterii recursului

privesc exclusiv interpretarea O.U.G. nr. 40/1990 invocând și precedente din

practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma nici infirma calitatea

de proprietar a reclamantei, dacă acesta a cumpărat sau nu apartamentul în

litigiu.

Este evident că scopul formulării prezentei

contestații în anulare este acela al unei rejudecări a recursului care a fost

deja soluționat prin decizia Înaltei Curți, ea vizând modul în care instanța de

recurs a înțeles să interpreteze dispozițiile O.U.G. nr. 40/1990 dar natura

contestației în anulare este aceea de retractare și nu de reformare a unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Contestatorii au reiterat dovezile și argumentele

prezentate în recurs care au fost verificare însă de instanța de recurs

printr-un considerent comun iar temeiurile contestației se circumscriu unor critici

împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată

că motivele contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 alin.

(1) C. proc. civ. nu-și găsesc incidența în cauza de față context în care în

temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. contestația în anulare formulată

de contestatorii B.S. și B.O. va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de

contestatorii B.S. și B.O. împotriva deciziei nr. 3066 din 24 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2011.