ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 820/2011

Asupra contestației în anulare de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 3066 pronunțată în dosarul nr. 11507/3/2008, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC V.G.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 228 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel București, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul pârâților B.S. și B.O. împotriva sentinței nr. 7758/2008 a Tribunalului București. Recursul formulat de pârâții B.S. și B.O. a fost respins ca nefondat. În motivarea deciziei, Înalta Curte a reținut în esență că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății în condițiile în care raportul juridic dintre părți este determinat de sentința civilă nr. 1293/1999, hotărâre irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. 7387/1998 al Judecătoriei Cluj Napoca, prin care a fost admisă acțiunea autorului recurentei SC V.G.H.

SA Ploiești, în sensul constatării nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare nr. 094/19508 din 27 septembrie 1996 încheiat de recurenții-pârâți B.S. și B.O. și Municipiul București. Prin repunerea în situația anterioară, Primăria reintră în proprietatea bunului, iar familia B. redobândește calitatea de chiriaș, raporturile dintre părți fiind raporturi locative, iar nerespectarea acestor raporturi atrage incidența dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999. Coroborând dispozițiile art. 6 cu dispozițiile art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 rezultă că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normative și nici dispozițiile art. 11. Termenul de cinci ani prevăzut de O.U.G.

nr. 40/1990 este cu mult depășit și nu poate fi creată în sarcina recurentei reclamante, deposedată o lungă perioadă de timp, o obligație similară, cu argumentul că Legea nr. 10/2001 ar fi incidentă în cauză iar proprietarul nu poate fi obligat la încheierea unui contract de locațiune pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege. Ceea ce este determinant în cauză – este titlul în baza căruia chiriașii ocupă imobilul restituit în natură dar având în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și practica Curții Europene a Dreptului Omului s-a reținut că aplicarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 40/1999, conținând dispoziții defectuoase și lacunare, în contra recurentului reclamant, produce o ingerință disproporționată în exercitarea drepturilor, neputând fi lăsată pe seama proprietarilor suportarea costurilor legate de protecția pe care statul este dator de a o asigura chiriașilor din imobilele retrocedate în mod legal. Instanța de apel își susține motivarea hotărârii date pe două idei contradictorii și anume deși se recunoaște incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, respectiv recunoaște calitatea de chiriaș a pârâților apelanți, stabilind că nu și-au respectat obligațiile impuse de art. 10 și art. 11 din Ordonanța, pentru ca mai apoi să susțină că pârâții au calitatea de detentori precari.

Pentru aceleași argumente a fost respins recursul formulat de pârâții B.S. și B.O. cu precizarea că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți este indisolubil legată de fondul cauzei, aceasta fiind analizată în cele ce preced și care fac pe larg referire la legitimarea procesuală activă a recurenților reclamanți în cererea de evacuare. În plus, pârâții nu au formulat critici în apel asupra acestui aspect, astfel că devine incident și principiul „ omisso medio ”. Împotriva deciziei nr. 3066 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 11507/3/2008 a formulat contestație în anulare contestatorii B.S. și B.O. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., contestatorii arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs legat de lipsa calității procesuale active a reclamantei SC V.G.H. SA. Instanța a comis o greșeală materială, o eroare totală apreciind că excepția a fost invocată direct în recurs fără să observe că primul motiv de apel viza tocmai lipsa calității procesuale a reclamantei. Chiar în condițiile în care excepția ar fi fost invocată pentru prima dată în recurs, excepția fiind de ordine publică trebuia să fie analizată. Argumentul pentru care a fost admis recursul reclamantei vizează exclusiv prevederile O.U.G. nr. 40/1990, invocând un precedent din practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma și nici infirma calitatea de proprietar a reclamantei.

Instanța de recurs face o eroare apreciind că prin recurs s-a invocat excepția (când de fapt a fost criticat modul de soluționare a acesteia de către instanța de apel), afirmând că a fost analizată pe larg legitimarea procesuală cu ocazia cercetării recursului reclamantei, deși recursul acesteia privește cu totul altceva, iar considerentele instanței de recurs nu face nicio referire la calitatea de proprietar a reclamantei. Intimata SC V.G.H. SA a formulat concluzii scrise prin care solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată întrucât din cuprinsul deciziei contestate rezultă că instanța a analizat motivul de recurs vizând lipsa calității procesual active, statuând faptul că excepția invocată este indisolubil legată de fondul cauzei.

Analizând decizia contestată în raport de criticile formulate și temeiul de drept invocat, se constată că este nefondată contestația în anulare formulată. Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează două situații și anume greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și omisiunea instanței de recurs de a cerceta unul din motivele de modificare sau casare. Contestatorii au indicat ca temei de drept dispozițiile art.318 alin. (1) [alin. (2) fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000] care vizează atât eroarea materială cât și omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unui motiv de recurs iar în dezvoltarea motivelor arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei SC V.G.H.

SA. Instanța de recurs a respins criticile formulate pe acest aspect, printr-un considerent comun apreciind că această excepție este indisolubil legată de fondul cauzei care a fost analizat, context în care nu se poate reține că Înalta Curte a omis să se pronunțe pe motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale active reclamantei. Deși invocă dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii sunt nemulțumiți de modul în care au fost soluționate ambele recursuri dar instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor pentru care au fost admise sau respinse unele motive de recurs și în funcție de rezultatul acestei analize să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită contestatorii.

Instanța de recurs a abordat motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale active, s-a pronunțat asupra lui apreciindu-l ca nefondat situație în care nu se poate considera că există omisiunea prevăzută de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. căci într-un asemenea caz, motivul a fost cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost găsit nefondat nu au beneficiat de o abordare mai largă și distinctă. Dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. au în vedere ignorarea totală a motivului de recurs iar nu o insuficientă argumentare în raport de care motivul, fiind avut totuși în vedere, a fost respins pe fondul lui. Contestatorii invocă și eroarea materială întrucât din considerentele deciziei contestate rezultă ca argumentele admiterii recursului privesc exclusiv interpretarea O.U.G.

nr. 40/1990 invocând și precedente din practica CEDO dar aceste argumente nu pot nici confirma nici infirma calitatea de proprietar a reclamantei, dacă acesta a cumpărat sau nu apartamentul în litigiu. Este evident că scopul formulării prezentei contestații în anulare este acela al unei rejudecări a recursului care a fost deja soluționat prin decizia Înaltei Curți, ea vizând modul în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze dispozițiile O.U.G. nr. 40/1990 dar natura contestației în anulare este aceea de retractare și nu de reformare a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Contestatorii au reiterat dovezile și argumentele prezentate în recurs care au fost verificare însă de instanța de recurs printr-un considerent comun iar temeiurile contestației se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu-și găsesc incidența în cauza de față context în care în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. contestația în anulare formulată de contestatorii B.S. și B.O. va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B.S. și B.O. împotriva deciziei nr. 3066 din 24 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.