ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7125/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 711/2010, Tribunalul Alba a respins acțiunea formulată de reclamantul V.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, la Dosarul penal nr. 8/2002 al Judecătoriei Sebeș, a fost conexat și Dosarul penal nr. 75/2002 și, prin urmare, plângerile penale care au făcut obiectul celor două dosare s-au judecat împreună, pronunțându-se Sentința penală nr. 152/2002; că prin această hotărâre a fost soluționată plângerea formulată de părțile vătămate V.G. și V.N. împotriva inculpatului O.I. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., și plângerea formulată de O.I.

împotriva inculpaților V.G. și V.N. pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen.; că s-au cercetat faptele săvârșite la data de 19 noiembrie 2001; că, doar dintr-o eroare materială, în sentința pronunțată s-a scris data de 12 noiembrie 2001, în loc de data de 19 noiembrie 2001, și că acest aspect putea fi îndreptat pe calea unei cereri de îndreptare a erorii materiale, conform art. 281 C. proc. civ. sau pe o cale ordinară sau extraordinară de atac, însă în astfel de căi de atac nu s-a formulat critica pe acest aspect. S-a conchis că art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

a fost respectat în judecarea cauzei penale de mai sus, judecătorii hotărând asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv pentru faptele săvârșite în 19 noiembrie 2001, dar din eroare s-a scris data de 12 noiembrie 2001. În căile de atac, partea vătămată - reclamant în prezenta - nu a invocat necercetarea faptei reclamate, or calea legală de a invoca aceste aspecte era aceea a recursului sau a căilor extraordinare de atac, iar nu calea civilă de drept comun. În altă ordine de idei, s-a reținut că art. 52 din Constituția României prevede dreptul persoanei vătămate, pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a obține repararea pagubei, iar alin. (2) al acestui text de lege prevede că prin lege organică se stabilesc limitele și condițiile exercitării acestui drept.

Prin urmare, valorificarea acestui drept nu se realizează pe calea unei acțiuni de drept comun, ci în baza unor reglementări speciale. Prin Decizia civilă nr. 170/A din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.G., reținând, în esență, că reclamantul, prin acțiunea formulată, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale și restituirea sumelor reținute sau la plata cărora a fost obligat cu titlu de cheltuieli judiciare și a invocat în drept art. 52 din Constituție. La baza acestei solicitări a stat nemulțumirea reclamantului legată de faptul că ar fi sesizat organele de urmărire cu o faptă petrecută în data de 19 noiembrie 2001, iar organele de urmărire și instanțele de judecată ar fi cercetat și judecat o faptă din 12 noiembrie 2001, pe care nu a reclamat-o.

Susținerile reclamantului au fost apreciate ca nefondate și contrazise de actele depuse la dosar. Astfel, prin Rezoluția din 14 ianuarie 2002 dată în Dosarul nr. 19/P/2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeș a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul O.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (1) și art. 180 alin. (2) C. pen. și trimiterea plângerii penale la Judecătoria Sebeș spre competentă soluționare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen.

Din conținutul rezoluției rezultă cu claritate că faptele cercetate sunt cele din data de 19 noiembrie 2001. Această soluție a fost infirmată prin Rezoluția din 25 februarie 2002. Plângerea a ajuns în fața instanței de judecată, fiind format Dosarul penal nr. 8/2002 la care s-a conexat Dosarul penal nr. 75/2002, iar, în motivarea Sentinței nr. 152/2002 a Judecătoriei Sebeș, prin care s-au soluționat plângerile conexe, se menționează din eroare faptul că fapta este săvârșită în data de 12 noiembrie 2001, în realitate fiind vorba de fapta reclamată de către reclamant și care a avut loc în data de 19 noiembrie 2001, aspect care rezultă din coroborarea tuturor actelor depuse la dosar și din succesiunea acestora.

Fiind vorba de o eroare materială, aceasta putea fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 195 C. proc. pen., potrivit căruia „erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală sau de instanța de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu”. În vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după caz, întocmește un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se mențiune și la sfârșitul actului corectat.

Pe de altă parte, dacă partea consideră că instanțele s-au pronunțat pe o altă faptă decât cea reclamată, avea la îndemână calea de atac a recursului în care să invoce exact acest aspect și anume că s-a cercetat fapta din 12 noiembrie 2001, în loc de fapta din 19 noiembrie 2001. Or, reclamantul nu a înțeles să atace sentința sub acest aspect, ceea ce denotă că la acel moment a avut reprezentarea că ceea ce s-a judecat era fapta din data de 19 noiembrie 2001 și numai dintr-o eroare s-a scris 12 noiembrie 2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., criticând-o pentru nelegalitate, indicând, ca temei legal al criticilor formulate, art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că estre nemulțumit, deoarece „nu s-a judecat fapta petrecută în 19 noiembrie 2001, în jurul orei 18:30, după lăsarea întunericului, faptă reclamată la 12 ore de la săvârșirea faptei la Politia Ohaba, în dimineața zilei de 20 noiembrie 2001”; că pe această plângere „s-a pus în colțul stânga sus data de 20 noiembrie 2001, când a depus-o la Politia Ohaba, iar apoi cineva a falsificat-o, astfel plângerea apare ca fiind depusă în 23 noiembrie 2001 și nu în 20 noiembrie 2001”; că plângerea fiind „depusă la 12 ore de la săvârșirea faptei era infracțiune flagrantă, care beneficia de procedura specială, prevăzută în Titlul IV, Cap. I C. proc.

pen., art. 465 C. proc. pen. și urm.”, dar „fiind falsificată data de 20 noiembrie 2001 nu a beneficiat de proceduri speciale”; că, cu toate că a fost falsificată data de pe plângere, fapta din 19 noiembrie 2001 nu a beneficiat nici de procedura obișnuită. A mai arătat recurentul că este nemulțumit, deoarece faza actelor premergătoare prevăzută la art. 224 C. proc. pen. este practic inexistentă, nu există procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. (3) C. proc. pen., și nici procesul-verbal prevăzut la art. 89, art. 90, art. 91 C. proc. pen.; că nu s-a făcut cercetarea la fața locului prevăzută la art. 129 C. proc. pen., art. 130 C. proc. pen.; că, dacă reținerea datei de 12 noiembrie 2001 era eroare materială, Judecătoria Sebeș putea să o îndrepte din oficiu, în baza art. 195 C. proc.

pen. În ceea ce privește incidența art. 998 C. proc. pen., s-a arătat că acesta a fost invocat în scris la Tribunalul Alba, la 10 martie 2010, iar dovada faptului ilicit săvârșit de către organele statului „constă în lipsa actelor premergătoare, a procesului-verbal prevăzut de art. 224 C. proc. pen. cu privire la fapta din 19 noiembrie 2001, ceea ce rezultă și din Rezoluția nr. 133/II/2/2002 din 25 februarie 2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba”. De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar în cazul de față, câtă vreme în Sentința penală nr. 152/2002 este reținută ca dată a comiterii faptei data de 12 noiembrie 2001, fapta din 19 noiembrie 2001 nu s-a judecat.

Față de cele de mai sus, s-a solicitat „casarea Sentinței penale nr. 152/2002 din Dosar penal 8 al Judecătoriei Sebeș, a Deciziei penale numărul 385/2002 din Dosar penal 5319/2002 a Tribunalului Alba, casarea Rezoluției 19/2002 din 14 ianuarie 2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș, a tuturor hotărârilor care s-au dat pentru fapta din 19 noiembrie 2001 cu violarea de domiciliu și judecarea faptei din 19 noiembrie 2001 unitar, cu respectarea prevederilor C. proc. pen., în toate fazele procesuale”, precum și „casarea Sentinței civile nr. 711/2010 din Dosarul 1163/07/2010 a Tribunalului Alba și a Deciziei civile nr. 170/A /2010 din același dosar”. În ședința publică din 13 octombrie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprinsă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, printr-o cerere separată. Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Prin urmare, potrivit legii, nu poate duce la casare, sau modificarea hotărârii atacate, orice nemulțumire a părții. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de recurs invocat. În prezenta cauză, deși recurentul-reclamant a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., se constată că aceasta nu este suficientă pentru exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, câtă vreme reclamantul nu s-a conformat cerințelor art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ., întrucât prin declarația de recurs nu s-au formulat critici care să vizeze modul de judecată al instanței de apel și care să facă posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., din actuala reglementare, de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., ci s-au formulat critici care, așa cum au fost expuse mai sus, vizează chestiuni de fapt, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sunt străine de natura pricinii. De aceea, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., instanța va constata nul recursul declarat de reclamantul V.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva Deciziei nr. 170/A din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.