ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7125/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 711/2010, Tribunalul

Alba a respins acțiunea formulată de reclamantul V.G. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, la Dosarul penal

nr. 8/2002 al Judecătoriei Sebeș, a fost conexat și Dosarul penal nr. 75/2002

și, prin urmare, plângerile penale care au făcut obiectul celor două dosare

s-au judecat împreună, pronunțându-se Sentința penală nr. 152/2002; că prin

această hotărâre a fost soluționată plângerea formulată de părțile vătămate

V.G. și V.N. împotriva inculpatului O.I. pentru săvârșirea infracțiunii de

lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., și plângerea formulată de O.I.

împotriva inculpaților V.G. și V.N. pentru săvârșirea infracțiunii de insultă,

prevăzută de art. 205 C. pen.; că s-au cercetat faptele săvârșite la data de 19

noiembrie 2001; că, doar dintr-o eroare materială, în sentința pronunțată s-a

scris data de 12 noiembrie 2001, în loc de data de 19 noiembrie 2001, și că

acest aspect putea fi îndreptat pe calea unei cereri de îndreptare a erorii

materiale, conform art. 281 C. proc. civ. sau pe o cale ordinară sau

extraordinară de atac, însă în astfel de căi de atac nu s-a formulat critica pe

acest aspect.

S-a conchis că art.

129 alin. (6) C. proc. civ. a fost respectat în judecarea cauzei penale de mai

sus, judecătorii hotărând asupra obiectului cererii deduse judecății, respectiv

pentru faptele săvârșite în 19 noiembrie 2001, dar din eroare s-a scris data de

12 noiembrie 2001. În căile de atac, partea vătămată - reclamant în prezenta -

nu a invocat necercetarea faptei reclamate, or calea legală de a invoca aceste

aspecte era aceea a recursului sau a căilor extraordinare de atac, iar nu calea

civilă de drept comun.

În altă ordine de

idei, s-a reținut că art. 52 din Constituția României prevede dreptul persoanei

vătămate, pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a obține

repararea pagubei, iar alin. (2) al acestui text de lege prevede că prin lege

organică se stabilesc limitele și condițiile exercitării acestui drept. Prin

urmare, valorificarea acestui drept nu se realizează pe calea unei acțiuni de

drept comun, ci în baza unor reglementări speciale.

Prin Decizia civilă

nr. 170/A din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul V.G., reținând, în esență, că

reclamantul, prin acțiunea formulată, a solicitat obligarea pârâtului la plata

daunelor morale și restituirea sumelor reținute sau la plata cărora a fost

obligat cu titlu de cheltuieli judiciare și a invocat în drept art. 52 din

Constituție.

La baza acestei

solicitări a stat nemulțumirea reclamantului legată de faptul că ar fi sesizat

organele de urmărire cu o faptă petrecută în data de 19 noiembrie 2001, iar

organele de urmărire și instanțele de judecată ar fi cercetat și judecat o

faptă din 12 noiembrie 2001, pe care nu a reclamat-o.

Susținerile

reclamantului au fost apreciate ca nefondate și contrazise de actele depuse la

dosar.

Astfel, prin

Rezoluția din 14 ianuarie 2002 dată în Dosarul nr. 19/P/2002, Parchetul de pe

lângă Judecătoria Sebeș a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale

față de făptuitorul O.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (1)

și art. 180 alin. (2) C. pen. și trimiterea plângerii penale la Judecătoria

Sebeș spre competentă soluționare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen.

Din conținutul

rezoluției rezultă cu claritate că faptele cercetate sunt cele din data de 19

noiembrie 2001.

Această soluție a

fost infirmată prin Rezoluția din 25 februarie 2002.

Plângerea a ajuns în

fața instanței de judecată, fiind format Dosarul penal nr. 8/2002 la care s-a

conexat Dosarul penal nr. 75/2002, iar, în motivarea Sentinței nr. 152/2002 a

Judecătoriei Sebeș, prin care s-au soluționat plângerile conexe, se menționează

din eroare faptul că fapta este săvârșită în data de 12 noiembrie 2001, în

realitate fiind vorba de fapta reclamată de către reclamant și care a avut loc

în data de 19 noiembrie 2001, aspect care rezultă din coroborarea tuturor

actelor depuse la dosar și din succesiunea acestora.

Fiind vorba de o

eroare materială, aceasta putea fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 195 C.

proc. pen., potrivit căruia „erorile materiale evidente din cuprinsul unui act

procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală sau de instanța de

judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu”. În

vederea îndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri. Despre

îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanța de judecată,

după caz, întocmește un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se mențiune și

la sfârșitul actului corectat.

Pe de altă parte,

dacă partea consideră că instanțele s-au pronunțat pe o altă faptă decât cea

reclamată, avea la îndemână calea de atac a recursului în care să invoce exact

acest aspect și anume că s-a cercetat fapta din 12 noiembrie 2001, în loc de

fapta din 19 noiembrie 2001. Or, reclamantul nu a înțeles să atace sentința sub

acest aspect, ceea ce denotă că la acel moment a avut reprezentarea că ceea ce

s-a judecat era fapta din data de 19 noiembrie 2001 și numai dintr-o eroare s-a

scris 12 noiembrie 2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.G., criticând-o pentru nelegalitate,

indicând, ca temei legal al criticilor formulate, art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul a arătat că estre nemulțumit, deoarece „nu

s-a judecat fapta petrecută în 19 noiembrie 2001, în jurul orei 18:30, după

lăsarea întunericului, faptă reclamată la 12 ore de la săvârșirea faptei la

Politia Ohaba, în dimineața zilei de 20 noiembrie 2001”; că pe această plângere

„s-a pus în colțul stânga sus data de 20 noiembrie 2001, când a depus-o la

Politia Ohaba, iar apoi cineva a falsificat-o, astfel plângerea apare ca fiind

depusă în 23 noiembrie 2001 și nu în 20 noiembrie 2001”; că plângerea fiind

„depusă la 12 ore de la săvârșirea faptei era infracțiune flagrantă, care

beneficia de procedura specială, prevăzută în Titlul IV, Cap. I C. proc. pen.,

art. 465 C. proc. pen. și urm.”, dar „fiind falsificată data de 20 noiembrie

2001 nu a beneficiat de proceduri speciale”; că, cu toate că a fost falsificată

data de pe plângere, fapta din 19 noiembrie 2001 nu a beneficiat nici de

procedura obișnuită.

A mai arătat

recurentul că este nemulțumit, deoarece faza actelor premergătoare prevăzută la

art. 224 C. proc. pen. este practic inexistentă, nu există procesul-verbal

prevăzut la art. 224 alin. (3) C. proc. pen., și nici procesul-verbal prevăzut

la art. 89, art. 90, art. 91 C. proc. pen.; că nu s-a făcut cercetarea la fața

locului prevăzută la art. 129 C. proc. pen., art. 130 C. proc. pen.; că, dacă

reținerea datei de 12 noiembrie 2001 era eroare materială, Judecătoria Sebeș

putea să o îndrepte din oficiu, în baza art. 195 C. proc. pen.

În ceea ce privește

incidența art. 998 C. proc. pen., s-a arătat că acesta a fost invocat în scris

la Tribunalul Alba, la 10 martie 2010, iar dovada faptului ilicit săvârșit de

către organele statului „constă în lipsa actelor premergătoare, a

procesului-verbal prevăzut de art. 224 C. proc. pen. cu privire la fapta din 19

noiembrie 2001, ceea ce rezultă și din Rezoluția nr. 133/II/2/2002 din 25

februarie 2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba”.

De asemenea, s-a

arătat că, potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței

penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar

în cazul de față, câtă vreme în Sentința penală nr. 152/2002 este reținută ca

dată a comiterii faptei data de 12 noiembrie 2001, fapta din 19 noiembrie 2001

nu s-a judecat.

Față de cele de mai

sus, s-a solicitat „casarea Sentinței penale nr. 152/2002 din Dosar penal 8 al

Judecătoriei Sebeș, a Deciziei penale numărul 385/2002 din Dosar penal

5319/2002 a Tribunalului Alba, casarea Rezoluției 19/2002 din 14 ianuarie 2002

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș, a tuturor hotărârilor care s-au

dat pentru fapta din 19 noiembrie 2001 cu violarea de domiciliu și judecarea

faptei din 19 noiembrie 2001 unitar, cu respectarea prevederilor C. proc. pen.,

în toate fazele procesuale”, precum și „casarea Sentinței civile nr. 711/2010

din Dosarul 1163/07/2010 a Tribunalului Alba și a Deciziei civile nr. 170/A

/2010 din același dosar”.

În ședința publică

din 13 octombrie 2011, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., excepție întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprinsă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, printr-o cerere separată.

Motivele de recurs

sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306

alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la

motivele de ordine publică.

Prin urmare, potrivit

legii, nu poate duce la casare, sau modificarea hotărârii atacate, orice

nemulțumire a părții.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia,

în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de

apel, raportat la motivul de recurs invocat.

În prezenta cauză,

deși recurentul-reclamant a indicat ca temei legal al criticilor formulate art.

304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., se constată că aceasta nu este suficientă

pentru exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, câtă vreme

reclamantul nu s-a conformat cerințelor art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ., întrucât prin declarația de recurs nu s-au formulat critici care să

vizeze modul de judecată al instanței de apel și care să facă posibilă

încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., din actuala

reglementare, de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., ci s-au formulat critici care, așa cum au fost expuse mai sus, vizează

chestiuni de fapt, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sunt străine de natura

pricinii.

De aceea, în

condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., instanța va constata nul recursul

declarat de reclamantul V.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul V.G. împotriva Deciziei nr. 170/A din 18 noiembrie 2010

a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.