ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 9884 din 22 iunie 2009 a respins excepția inadmisibilității și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar M.G. în contradictoriu cu pârâții L.S. și SC T.I.C. SRL. În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut cu precădere că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, deoarece prezenta acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 lit. c) și g) din Legea nr. 85/2006.

Pe fondul cauzei s-a apreciat că dobândirea construcției a avut loc potrivit contractului de asociere coroborat cu autorizația de construire și procesul-verbal încheiat la finalizarea lucrărilor și că s-a obținut autorizația de construire nr. 30030 la data de 26 mai 1995 cu privire la o clădire S+P+4 ET+ MANSARDĂ de către SC A. Această societate a înstrăinat terenul reclamantei SC O.I. SRL. În baza contractului și autorizației de construire, SC O.I. SRL a efectuat cadastrul imobilului, cu privire la bloc existând mențiunea în construcție, acest lucru putând însemna existența unei construcții începute sau doar fiind în legătură cu obținerea autorizației de construire, chiar dacă lucrările nu au fost demarate (doar în acest fel se poate explica încheierea contractului de asociere).

S-a mai reținut că nu se poate aprecia în sensul inexistenței obiectului contractului de asociere nr. 01 din 02 februarie 2001, contractul fiind semnat de reclamantă prin reprezentanții săi la acel moment și necontestat în nici un mod. Nu au fost primite susținerile reclamantei potrivit cărora asocierea nu are obiect precum și cele cu privire la cauza falsă, ilicită și imorală în ceea ce privește vânzarea construcției și frauda legii, în cauză fiind aplicabil principiul nemo auditur propriam torpitudinem allegans . Nu s-au putut reține cauze care să conducă la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului situat la mansardă, constatându-se buna credință a societății pârâte la dobândirea apartamentului.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 242 din 15 aprilie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC O.I. SRL prin lichidator judiciar G.M. împotriva sentinței comerciale nr. 9884 din 19 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, fiind preluate în esență argumentele expuse anterior. Împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar, care a criticat pentru nelegalitate și netemeinicie această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre soluționare în fond instanței civile, iar în subsidiar admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința schimbării în parte a sentinței comerciale nr. 9884 din 22 iunie 2009 a Tribunalului București, în sensul admiterii acțiunii. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că în mod incorect, ambele instanțe, au soluționat în fond cauza, deși nu erau competente din punct de vedere material, în realitate competența materială revenind Tribunalului București, secția civilă, având în vedere valoarea mai mare de 500.000 Ron a obiectului cererii precum și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. De asemenea decizia atacată nu cuprinde toate argumentele pe care se sprijină, conținând argumente contradictorii și străine de natura pricinii. În mod eronat s-a reținut buna credință a SC T.I.C. SRL la încheierea contractului atacat, instanța refuzând să administreze probe noi în apel, din care să rezulte în mod clar reaua credință a intimatei. În mod părtinitor s-a refuzat proba cu înscrisuri și interogatoriu, încălcându-se astfel dreptul la apărare și principiul potrivit căruia instanțele sunt obligate să administreze toate probele necesare în vederea aflării adevărului. Instanța de apel nu a observat și analizat criticile privind natura juridică a contractului de asociere, calitatea părților, lipsa prețului, lipsa calității de proprietar asupra bunului vândut, dar mai ales împrejurarea că în ceea ce privește vânzarea construcției cauza contractului este falsă, ilicită și imorală.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantei, pentru următoarele considerente. Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta SC O.I. SRL București, prin lichidator judiciar, a solicitat în contradictoriu cu pârâții L.S. și SC T.I.C. SRL constatarea nulității absolute parțiale a contractului autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 numai în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului situat la etajul 5 al clădirii din București, sector 1 în suprafață totală construită de 207 mp (215,49 mp din măsurători) la care se adaugă cota parte din părțile comune, dar fără loc de parcare în garajul situat la subsolul clădirii și lăsarea în deplină posesie și pașnică folosință a acestui apartament, având în vedere că el nu a fost înstrăinat niciodată.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia atât hotărârea instanței de fond cât și cea de apel sunt lovite de nulitate absolută deoarece competența de soluționare a cauzei ar reveni Tribunalului București, secția civilă, având în vedere obiectul cererii și criteriul valoric. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 la Biroul Notarului Public I.M. atestă că între S.L. și SC O.I. SRL în calitatea de vânzători pe de o parte și SC T.I.C. SRL în calitatea de cumpărător, pe de altă parte, a intervenit vânzarea-cumpărarea apartamentului situat la etajul 5 (mansardă) al imobilului de birouri și locuințe aflat în construcție situat în București sector 1, având prețul convenit de 170.000 dolari SUA.

Apare cât se poate de evident că regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile și contractelor speciale comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (art. 1 C. com.). În aceste condiții, așa cum se regăsesc ele și în prezenta speță, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) obiective de comerț datorită naturii lor, potrivit art. 3 C. com. și în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerț întrucât sunt încheiate de comercianți în cadrul exercitării comerțului, potrivit art. 4 C. com., chiar dacă numai una dintre părți are calitatea de comerciant și dacă contrariul nu rezultă din actul încheiat sau contractul nu este prin esență civil, sunt aplicabile legile comerciale.

Din această perspectivă nu au fost încălcate normele imperative care sunt aplicabile competenței materiale a instanțelor, corect litigiul de natură comercială fiind soluționat de Tribunalul București, secția comercială, în primă instanță. Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil. Mai mult, instanțele au exercitat un veritabil rol activ, respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ., prin aceea că judecătorii au stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală vizând aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, administrând probele pe care le-au considerat necesare. Este adevărat că în faza procesuală a apelului instanța a respins cererea de completare a probelor cu înscrisuri și interogatoriu solicitate de reclamanta SC O.I.

SRL, cu motivarea că raporturile juridice dintre părți au fost pe deplin lămurite prin probatoriul deja existent. Amplu documentat, s-a reținut corect că reclamanta nu a dovedit reaua credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2157 din 17 septembrie 2002, mai ales că în fața notarului public și-au exprimat consimțământul liber și neîngrădit ambii asociați și administratori ai SC O.I. SRL. Pentru aceste rațiuni urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantei SC O.I. SRL prin lichidator judiciar împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar M.G. împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3 februarie 2011.