ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2031/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta

M.M.L., Cabinet Individual de Insolvență, administrator judiciar al debitoarei SC

R.M. SRL București, a chemat în judecată pe pârâta SC R.M. H.M. SRL, solicitând

să se constate încetat contractul de locațiune nr. 109/1998 și contractele de

locațiune prelungite, prin denunțare unilaterală, iar pârâta să fie obligată să

restituie bunurile, în caz contrar să suporte daune cominatorii în sumă de

1.000 Euro pe zi de întârziere începând cu 11 mai 2007.

Tribunalul București, prin

sentința comercială nr. 3378 din 17 martie 2010, a respins ca neîntemeiată

acțiunea.

Instanța de fond a reținut că

prin contractele de locațiune încheiate SC R.M. SRL a transmis folosința unor

spații și utilaje către pârâtă, până la stingerea debitului de 3,2 miliarde

lei, pe care îl datora la data de 30 iunie 1998.

Mai

reține tribunalul că denunțarea unilaterală a contractului, astfel cum este

reglementată în art. 1436 alin. (2) C. civ. este posibilă dacă părțile au

încheiat contractul de locațiune pe durată nedeterminată.

Însă, prin voința părților s-a

stabilit durata contractului până la stingerea debitului datorat, astfel încât

denunțarea unilaterală poate produce efecte numai după stingerea datoriei

reclamantei.

Curtea de Apel București, prin

decizia comercială nr. 435 din 27 septembrie 2010, a respins ca nefondat apelul

declarat de I.O. IPURL succesor al Cabinetului Individual de Insolvență M.M.L.

Curtea de apel, a reținut în

esență că situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond astfel

că părțile au încheiat contracte de închiriere asupra spațiilor și utilajelor

până la nominalizarea situației datoriei de 3,2 miliarde lei, datorie pe care

debitoarea nu a plătit-o.

Instanța de apel, față de lipsa

motivelor apelului declarat de reclamantă, a verificat legalitatea și temeinicia

sentinței atacate, considerând caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de

apel nu motivează considerentele ce au condus la respingerea apelului,

rezumându-se a aprecia că prima instanță a aplicat corect legea și a stabilit

corespunzător probelor, situația de fapt.

Mai susține recurenta că

instanțele de fond au aplicat greșit legea față de prevederile art. 86 din

Legea nr. 85/2006 care dă posibilitatea lichidatorului judiciar să denunțe

expres orice contract în cazul în care consideră că aceasta conduce la sporirea

averi debitorului. În mod greșit s-a reținut că trebuiesc menținute contractele

până la achitarea debitului, în condițiile în care SC R.M. H.M. SRL nu s-a

înscris în Tabelul consolidat al creanțelor.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Prevederile art. 295 C. proc.

civ. stabilesc obligația instanței de apel, de a verifica, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

În condițiile unui apel

nemotivat, instanța de apel este ținută a statua asupra legalității hotărârii

judecătorești atacate în raport de situația de fapt stabilită.

Curtea

de apel, în decizia atacată a considerat că situația de fapt, respectiv a

succesiunii contractelor de locațiune pe durata necesară „asigurării

diminuării” datoriei, a fost corect stabilită de instanța de fond, durata

nedeterminată prevăzută de art. 1436 C. civ. fiind diferită de stabilirea unei

perioade necesare diminuării datoriei.

Lipsa diligenței procesuale a

părți, în prezentarea motivelor de apel nu poate fi imputată instanței, care

analizând prin prisma caracterului devolutiv apelul, a constatat soluția

instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Prin

acțiunea introductivă, reclamanta, în virtutea principiului disponibilității

acțiunii civile, a înțeles să-și întemeieze cererea pe dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., art. 1416, art. 1436 și art. 1438 C. civ. În acest cadru procesual

instanțele sunt obligate să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

Pe de altă parte, prevederile

art. 294 C. proc. civ. stabilesc cadrul în care se judecă apelul, neputându-se

schimba între altele cauza cererii de chemare în judecată.

Evocarea în fața instanței de

recurs a unui alt temei juridic al cererii de chemare în judecată [art. 86

alin. (1) din Legea nr. 85/2006] este inadmisibilă în raport de prevederile

textului citat și al dispozițiilor art. 316 C. proc. civ.

În privința creanței pârâtei,

contestată pentru prima dată în cererea de recurs, recurenta este pe de o

parte, din nou în culpă procesuală, motivul excedând caracterului de ordine

publică iar pe de altă parte nu sesizează în cuprinsul hotărârii invocate

(sentința comercială nr. 2424 din 5 mai 2009 a judecătorului sindic) că

instanța în considerentele hotărârii a constatat existența creanței [fila 4

alin. (6) a sentinței].

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 435 din 27

septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

reclamanta I.O. SPRL București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr.

435 din 27 septembrie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

25 mai 2011.