ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 5 februarie 2009 reclamanta SC M.E.G. SRL, societate în insolvență, prin administrator judiciar A.L.I.P.U.R.L. București a chemat-o în judecată pe pârâta SC G. SA Giurgiu, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 1072 din 5 octombrie 2006 și a actului adițional nr. 1 din 30 mai 2007, obligarea pârâtei să restituie suma de 450.000 lei încasată în baza contractului de închiriere, rezoluțiunea contractului de transport nr. 1078 din 10 octombrie 2006, obligarea pârâtei să restituie suma de 211.000 lei încasată în baza contractului de transport, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a respins acțiunea reclamantei, așa cum rezultă din sentința comercială nr. 260 din 15 octombrie 2009, reținând că din verificările efectuate în cauză rezultă că cele două contracte încheiate între părți au fost derulate cu respectarea dispozițiilor legale, plățile făcute de reclamantă fiind corecte, astfel că nu se impune rezilierea contractelor, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și întoarcerii sumelor în patrimoniul reclamantei. Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 313 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a apreciat ca fiind corectă sentința atacată, în sensul că reclamanta nu a uzat de clauzele asumate în mod liber în perioada de derulare a contractelor, respectiv art. 13 pct. 1 și art. 12 pct. 1, respectiv art. 6 alin. (2), introducând acțiunea în rezoluțiune după 1 an și 7 luni de la data încetării de drept a acestuia. La data de 30 august 2010 reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. După prezentarea situației de fapt recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că soluția este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii. A arătat că a făcut dovada cu înscrisuri a încheierii celor două contracte, și că a efectuat plata chiriei și serviciilor prestate, pârâtei revenindu-i doar obligația de a răsturna prezumția de culpă și a dovedi fie executarea obligațiilor, fie imposibilitatea de executare dintr-o cauză ce nu-i era imputabilă, iar instanța printr-un raționament bazat pe prezumții simple și două depoziții de martori a stabilit că pârâta și-a executat obligațiile.

A mai susținut că atâta timp cât acțiunea a fost introdusă în termenul legal de prescripție și fără depășirea vreunui termen de decădere, nu se poate susține că trecerea unei perioade mai mari decât cel prevăzut în contract, echivalează cu executarea obligației, iar în ceea ce privește contractul de prestări servicii raționamentul instanței nu are nici bază contractuală și nici bază legală pentru a transforma pasivitatea în recunoașterea obligațiilor asumate de către debitor, după cum emiterea facturilor fiscale și plata sumelor facturate fac dovada nașterii obligației de plată și a executării acesteia și nicidecum a executării obligațiilor pârâtei.

A învederat în continuare că proba cu martori dispusă din oficiu era inadmisibilă, nefiind utilă și concludentă cauzei, invocând art. 969 C. civ., singurul document care putea face dovada executării obligațiilor fiind procesul-verbal de predare-primire, iar în ceea ce privește pretinsa legătură între cele două contracte și contractul de antrepriză în construcții, nu reflectă adevărul supoziția primei instanțe referitoare la coroborarea depoziției martorilor cu derularea contractului de antrepriză, astfel că instanța de apel nu a analizat niciuna din criticile aduse sentinței de prima instanță, referindu-se la aspecte care nu au fost invocate de către pârâtă, nici în primă instanță, nici în apel și nici de către instanță din oficiu.

Analizând cererea de recurs Curtea constată că motivele pentru care a fost exercitată această cale de atac privesc situația de fapt, vizând netemeinicia deciziei, din dezvoltarea acestora nerezultând în ce constă nelegalitatea deciziei atacate și chiar dacă a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 969 C. civ. recurenta nu a arătat în ce constă aplicarea greșită a legii, referindu-se doar la situația de fapt și la administrarea probatoriilor, probleme care exced cadrului procesual în recurs. Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Art. 306 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanța de judecată și că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) același cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor și cum recurenta nu s-a conformat acestor exigențe legale, având în vedere, deopotrivă, și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. și că motivele dezvoltate de recurentă nu pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi acoperită nulitatea recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția invocată și va constata nulitatea cererii de recurs dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC M.E.G. SRL prin administrator judiciar A.L.I.P.U.R.L. București împotriva deciziei nr. 313 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 ianuarie 2011.