ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5

februarie 2009 reclamanta SC M.E.G. SRL, societate în insolvență, prin

administrator judiciar A.L.I.P.U.R.L. București a chemat-o în judecată pe

pârâta SC G. SA Giurgiu, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța

instanța să dispună rezoluțiunea contractului de închiriere nr. 1072 din 5

octombrie 2006 și a actului adițional nr. 1 din 30 mai 2007, obligarea pârâtei

să restituie suma de 450.000 lei încasată în baza contractului de închiriere,

rezoluțiunea contractului de transport nr. 1078 din 10 octombrie 2006,

obligarea pârâtei să restituie suma de 211.000 lei încasată în baza

contractului de transport, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a

respins acțiunea reclamantei, așa cum rezultă din sentința comercială nr. 260

din 15 octombrie 2009, reținând că din verificările efectuate în cauză rezultă

că cele două contracte încheiate între părți au fost derulate cu respectarea

dispozițiilor legale, plățile făcute de reclamantă fiind corecte, astfel că nu

se impune rezilierea contractelor, cu consecința repunerii părților în situația

anterioară și întoarcerii sumelor în patrimoniul reclamantei.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia

comercială nr. 313 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a apreciat ca fiind corectă sentința atacată, în sensul că

reclamanta nu a uzat de clauzele asumate în mod liber în perioada de derulare a

contractelor, respectiv art. 13 pct. 1 și art. 12 pct. 1, respectiv art. 6

alin. (2), introducând acțiunea în rezoluțiune după 1 an și 7 luni de la data

încetării de drept a acestuia.

La data de 30 august 2010 reclamanta

a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului,

schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în

judecată așa cum a fost formulată.

După prezentarea situației de fapt

recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

soluția este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

A arătat că a făcut dovada cu

înscrisuri a încheierii celor două contracte, și că a efectuat plata chiriei și

serviciilor prestate, pârâtei revenindu-i doar obligația de a răsturna

prezumția de culpă și a dovedi fie executarea obligațiilor, fie imposibilitatea

de executare dintr-o cauză ce nu-i era imputabilă, iar instanța printr-un

raționament bazat pe prezumții simple și două depoziții de martori a stabilit

că pârâta și-a executat obligațiile.

A mai susținut că atâta timp cât

acțiunea a fost introdusă în termenul legal de prescripție și fără depășirea

vreunui termen de decădere, nu se poate susține că trecerea unei perioade mai

mari decât cel prevăzut în contract, echivalează cu executarea obligației, iar

în ceea ce privește contractul de prestări servicii raționamentul instanței nu

are nici bază contractuală și nici bază legală pentru a transforma pasivitatea

în recunoașterea obligațiilor asumate de către debitor, după cum emiterea facturilor

fiscale și plata sumelor facturate fac dovada nașterii obligației de plată și a

executării acesteia și nicidecum a executării obligațiilor pârâtei. A învederat

în continuare că proba cu martori dispusă din oficiu era inadmisibilă, nefiind

utilă și concludentă cauzei, invocând art. 969 C. civ., singurul document care

putea face dovada executării obligațiilor fiind procesul-verbal de

predare-primire, iar în ceea ce privește pretinsa legătură între cele două

contracte și contractul de antrepriză în construcții, nu reflectă adevărul

supoziția primei instanțe referitoare la coroborarea depoziției martorilor cu

derularea contractului de antrepriză, astfel că instanța de apel nu a analizat

niciuna din criticile aduse sentinței de prima instanță, referindu-se la

aspecte care nu au fost invocate de către pârâtă, nici în primă instanță, nici

în apel și nici de către instanță din oficiu.

Analizând cererea de recurs Curtea

constată că motivele pentru care a fost exercitată această cale de atac privesc

situația de fapt, vizând netemeinicia deciziei, din dezvoltarea acestora

nerezultând în ce constă nelegalitatea deciziei atacate și chiar dacă a invocat

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 969 C. civ. recurenta nu a arătat în ce

constă aplicarea greșită a legii, referindu-se doar la situația de fapt și la

administrarea probatoriilor, probleme care exced cadrului procesual în recurs.

Conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Art. 306 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de

către instanța de judecată și că indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Așa fiind, cum casarea sau

modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304

C. proc. civ., iar conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) același cod,

cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate și dezvoltarea lor și cum recurenta nu s-a conformat acestor

exigențe legale, având în vedere, deopotrivă, și inexistența motivelor de

ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și că

motivele dezvoltate de recurentă nu pot fi încadrate în niciunul din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi acoperită nulitatea recursului

conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția

invocată și va constata nulitatea cererii de recurs dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată

de reclamanta SC M.E.G. SRL prin administrator judiciar A.L.I.P.U.R.L.

București împotriva deciziei nr. 313 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13

ianuarie 2011.