ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1019/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 1860 din 5 mai 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantei CNSAS în

contradictoriu cu B.M. și în consecință a fost constatată calitatea de

colaborator al securității în ceea ce o privește pe pârâtă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că, în cauza dedusă judecății, a fost identificat dosarul de rețea a

cărui titulară este pârâta, iar analiza materialelor informative relevă faptul

că pârâta a pus la dispoziția organelor fostei securități, în mod voluntar,

locuința sa, unde a fost introdusă rețeaua informativă formată din cadrele

unității.

Instanța a

concluzionat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca

pârâta să fie considerată colaborator al securității, înlăturând apărările

formulate cu privire la faptul că nu a semnat niciun angajament.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Recurenta a criticat

sentința instanței de fond invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 -

art. 304

1

C. proc. civ.

A arătat că instanța

a încălcat dreptul său la apărare, prevăzut de lege, întrucât a respins proba

cu expertiză grafologică solicitată în cauză, ca inutilă și neconcludentă,

având în vedere starea de sănătate a pârâtei, respectiv faptul că recurenta

este paralizată, în condițiile în care se pot prezenta scripte de comparație.

A arătat că nu a fost

niciodată colaborator al securității și nu a pus niciodată casa sa la

dispoziția organelor de securitate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Înalta Curte reține

că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se

constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii

unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Înalta Curte

analizând actele dosarului a constatat că, pe întreg parcursul desfășurării

cauzei la instanța de fond, recurenta-pârâtă a contestat calitatea de

colaborator al securității ce i s-a atribuit de către intimată.

Față de împrejurarea

că recurenta-pârâtă a negat permanent oferirea locuinței pentru scopul

incriminat de lege, Înalta Curte apreciază că probarea autenticității

înscrisului ce se contestă, respectiv a angajamentului, este necesară, utilă și

pertinentă în cauză, asigurându-se astfel respectarea dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului la un proces

echitabil.

Pentru aceste

considerente se impune ca probatoriul administrat să fie completat în sensul

stabilirii fără nicio putință de tăgadă a faptului incriminat sau nu de

reclamant, pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

De altfel, Înalta

Curte are în vedere și faptul că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ

în vederea aflării adevărului.

În practica

judiciară, menținută constant de Înalta Curte în această privință, se admite

întotdeauna ideea că un înscris, care nu a fost recunoscut la interogatoriu sau

verificat ca valabil, nu poate sta la baza unei hotărâri judecătorești de

admitere a unei acțiuni.

În cauza dedusă

judecății recurenta-pârâtă a declarat expres că nu recunoaște angajamentul

prezentat de intimatul-reclamant, a tăgăduit permanent acest lucru, iar

instanța de judecată are obligația de a proceda la efectuarea verificărilor

necesare, nefiind acceptată teoria instanței de fond cu privire la boala

actuală a recurentei, întrucât verificarea înscrisului respectiv poate fi

efectuată pe calea unei expertize grafice.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul, va casa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond pentru

completarea probatoriului necesar în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de B.M. împotriva Sentinței nr. 1860 din 5 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.

Procesat

de GGC - CL