ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 22 decembrie 2009, reclamanta S.R., cu domiciliul în Germania și cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocați V. și Asociații, în Arad, județul Arad, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, sector 5, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la acordarea de daune morale în sumă de 50.000 Euro către reclamantă, ca urmare a deportării acesteia în URSS, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1945, precum și obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 10.920 Euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.

Prin sentința civilă nr. 89 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad a constatat necompetența teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în prezenta cauză, domiciliul reclamantei este în Germania, iar în raport de dispozițiile art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 și art. 155 din Legea nr. 105/1992, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență la Tribunalul București. S-a mai reținut că, domiciliul procesual fiind lăsat la alegerea persoanei, nu poate fi avut în vedere ca și criteriu pentru determinarea competenței teritoriale, întrucât s-ar ajunge la eludarea unor norme legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.R., care a fost respins prin decizia civilă nr. 385/R din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Instanța de recurs a reținut că reclamanta S.R. este cetățean german, cu domiciliul în Germania și a formulat o acțiune în pretenții împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1945. Întrucât raportul juridic dintre părți cuprinde un element de extraneitate, este un raport juridic de drept internațional privat și, în mod corect prima instanță a considerat aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992.

Având în vedere temeiul juridic al acțiunii, respectiv Legea nr. 221/2009, lege specială reparatorie pentru cei care au fost condamnați politic în România sau împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 1945 – 1989, s-a constatat că este evident că această lege este aplicabilă, iar competența revine instanțelor române. Curtea de apel a reținut că, în speță, art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu este aplicabil pentru că, în primul rând, acest text legal se referă strict la acțiunea în constatarea caracterului politic al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative, iar nu la acțiunea în pretenții, iar în al doilea rând pentru că are în vedere domiciliul persoanei interesate, iar domiciliul reclamantei este în Germania.

Cum nu este aplicabil nici art. 10 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest text legal reglementează norme de competență alternativă cu caracter intern, fără elemente de extraneitate, cum este cazul în speța de față, s-a constatat că devine aplicabil art. 155 din Legea nr. 105/1992 în conformitate cu care, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București. Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Prin sentința nr. 1355 din 23 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului. În motivarea sentinței, s-a arătat că, pentru cererile de acordare a despăgubirilor pentru condamnările cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau pentru măsurile administrative cu caracter politic, Legea nr. 221/2009 nu cuprinde norme speciale de competență. Așa fiind, cu privire la aceste cereri, atunci când sunt formulate pe cale principală, competența instanței se va stabili în funcție de regulile de drept comun privind judecata în primă instanță în materie civilă.

Întrucât în prezenta cauză reclamanta, pe lângă invocarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 a înțeles să invoce și art. 998 C. civ., indicând ca loc de săvârșire a faptei ilicite comuna Santana din județul Arad, locul de unde a fost îmbarcată în vagoane și deportată în URSS, nu se poate face abstracție de cererea reclamantei, prin care invocă și răspunderea civilă delictuală a statului. Dată fiind această situație, față de dispozițiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că competența revine Tribunalului Arad, pe care reclamanta l-a ales cel dintâi și care rămâne competent în continuare, întrucât față de dispozițiile art. 12 C. proc. civ. alegerea aparține reclamantului și odată făcută această alegere nici pârâtul și nici instanța nu pot contesta opțiunea reclamantului.

Ca atare, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, iar competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Arad. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că impasul la care s-a ajuns cu privire la competența judecării cauzei a fost creat de Tribunalul București, prin încălcarea puterii de lucru judecat a unei decizii date în recurs.

Astfel, în speță, Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de recurs, dezlegase problema de drept referitoare la competența teritorială a soluționării cauzei, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 105/1992 privitoare la competența teritorială a Tribunalului București dată de împrejurarea că nu se poate stabili care din instanțele române este îndreptățită să soluționeze procesul și, totodată, stabilise și situația de fapt relevantă sub acest aspect, și anume că reclamanta S.R. este cetățean german, cu domiciliul în Germania, că temeiul juridic al acțiunii este Legea nr. 221/2009 și că art. 4 din această lege, care are în vedere domiciliul reclamantului, nu prezintă aplicabilitate în cauză.

Pentru aceste considerente și fără a reanaliza ea însăși chestiunea competenței de judecare a cauzei din perspectiva aplicării art. 155 din Legea nr. 105/1992, care a fost irevocabil soluționată printr-o decizie dată în recurs, Înalta Curte va stabili că revine Tribunalului București competența de a judeca pricina.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.