ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 22 decembrie 2009,

reclamanta S.R., cu domiciliul în Germania și cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocați V. și Asociații, în Arad, județul Arad, a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în

București, sector 5, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat pârâtul la acordarea de daune morale în sumă de 50.000 Euro către

reclamantă, ca urmare a deportării acesteia în URSS, în perioada ianuarie 1945

– octombrie 1945, precum și obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de

10.920 Euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.

Prin sentința civilă nr. 89 din 11 februarie 2010,

Tribunalul Arad a constatat necompetența teritorială a acestei instanțe și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în

prezenta cauză, domiciliul reclamantei este în Germania, iar în raport de

dispozițiile art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 și art. 155 din Legea nr.

105/1992, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate

stabili care dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va

fi îndreptată potrivit regulilor de competență la Tribunalul București.

S-a mai reținut că, domiciliul procesual fiind lăsat

la alegerea persoanei, nu poate fi avut în vedere ca și criteriu pentru

determinarea competenței teritoriale, întrucât s-ar ajunge la eludarea unor

norme legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta S.R., care a fost respins prin decizia civilă nr. 385/R din 22

aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta S.R. este

cetățean german, cu domiciliul în Germania și a formulat o acțiune în pretenții

împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1945.

Întrucât raportul juridic dintre părți cuprinde un

element de extraneitate, este un raport juridic de drept internațional privat

și, în mod corect prima instanță a considerat aplicabile dispozițiile Legii nr.

105/1992.

Având în vedere temeiul juridic al acțiunii, respectiv

Legea nr. 221/2009, lege specială reparatorie pentru cei care au fost

condamnați politic în România sau împotriva cărora s-au luat măsuri

administrative cu caracter politic în perioada 1945 – 1989, s-a constatat că

este evident că această lege este aplicabilă, iar competența revine instanțelor

române.

Curtea de apel a reținut că, în speță, art. 4 din

Legea nr. 221/2009 nu este aplicabil pentru că, în primul rând, acest text

legal se referă strict la acțiunea în constatarea caracterului politic al

hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative, iar nu la acțiunea în

pretenții, iar în al doilea rând pentru că are în vedere domiciliul persoanei

interesate, iar domiciliul reclamantei este în Germania.

Cum nu este aplicabil nici art. 10 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât acest text legal reglementează norme de competență alternativă

cu caracter intern, fără elemente de extraneitate, cum este cazul în speța de

față, s-a constatat că devine aplicabil art. 155 din Legea nr. 105/1992 în

conformitate cu care, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu

se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze

procesul, cererea va fi îndreptată la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect s-a

declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1355 din 23 septembrie 2010,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Arad.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării

conflictului.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, pentru cererile

de acordare a despăgubirilor pentru condamnările cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau pentru măsurile administrative

cu caracter politic, Legea nr. 221/2009 nu cuprinde norme speciale de

competență.

Așa fiind, cu privire la aceste cereri, atunci când

sunt formulate pe cale principală, competența instanței se va stabili în

funcție de regulile de drept comun privind judecata în primă instanță în

materie civilă.

Întrucât în prezenta cauză reclamanta, pe lângă invocarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 a înțeles să invoce și art. 998 C. civ.,

indicând ca loc de săvârșire a faptei ilicite comuna Santana din județul Arad,

locul de unde a fost îmbarcată în vagoane și deportată în URSS, nu se poate

face abstracție de cererea reclamantei, prin care invocă și răspunderea civilă

delictuală a statului.

Dată fiind această situație, față de dispozițiile art.

10 pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că competența revine Tribunalului Arad,

pe care reclamanta l-a ales cel dintâi și care rămâne competent în continuare,

întrucât față de dispozițiile art. 12 C. proc. civ. alegerea aparține

reclamantului și odată făcută această alegere nici pârâtul și nici instanța nu

pot contesta opțiunea reclamantului.

Ca atare, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 155 din Legea nr. 105/1992, iar competența de soluționare a cauzei

aparține Tribunalului Arad.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul

conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că impasul la care s-a ajuns cu privire la competența judecării cauzei

a fost creat de Tribunalul București, prin încălcarea puterii de lucru judecat

a unei decizii date în recurs.

Astfel, în speță, Curtea de Apel Timișoara, ca

instanță de recurs, dezlegase problema de drept referitoare la competența

teritorială a soluționării cauzei, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 155

din Legea nr. 105/1992 privitoare la competența teritorială a Tribunalului

București dată de împrejurarea că nu se poate stabili care din instanțele

române este îndreptățită să soluționeze procesul și, totodată, stabilise și

situația de fapt relevantă sub acest aspect, și anume că reclamanta S.R. este

cetățean german, cu domiciliul în Germania, că temeiul juridic al acțiunii este

Legea nr. 221/2009 și că art. 4 din această lege, care are în vedere domiciliul

reclamantului, nu prezintă aplicabilitate în cauză.

Pentru aceste considerente și fără a reanaliza ea

însăși chestiunea competenței de judecare a cauzei din perspectiva aplicării

art. 155 din Legea nr. 105/1992, care a fost irevocabil soluționată printr-o

decizie dată în recurs, Înalta Curte va stabili că revine Tribunalului

București competența de a judeca pricina.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.